Am învățat ce e apropierea și depărtarea. Trenul, clasicul mijloc de transport în Italia, e un profesor care te învață această antonimie. Dotat cu scaune orientate în direcția de plecare, cât și în cea a destinației, modul în care alegi să te așezi în tren îți oferă două semnificații diverse ale călătoriei. Prima, cu spatele la locul din care pleci, te face să înveți apropierea, a doua, cu spatele la locul în care urmează să ajungi te învață îndepărtarea. Totul depinde de cum alegi să stai. În cazul meu, depărtarea e mai grea decât apropierea, lecție învățată și în momentul în care am plecat de acasă. Cred că alegerea unui autocar în locul avionului a fost corectă. Cele treizeci de ore de drum mi-au dat timp să încerc să gândesc frumos. Stând cu spatele la locul din care am plecat, a fost deci mai ușor acceptată ideea de îndepărtare. Când am ieșit pe poartă, Maricica mi-a spus că pentru cei care rămân acasă, despărțirea e mult mai grea. E adevărat. Deși nu am crezut-o la început, mi-am dat seama aici, pe propria-mi piele, că e mai bine să pleci undeva, decât să petreci pe cineva. • Ieri Ibi mi-a spus că a fost la Biblioteca Civică din oraș. Azi am fost și eu. Am descoperit cea mai frumoasă bibliotecă de până acum. O bibliotecă destul de mare, cu zeci de săli și scări pe care să urci să cauți cărțile de care ai nevoie, săli de studiu pline de lumină, măsuțe rotunde mici la care poți să te așezi să stai și să citești toată ziua, dar cel mai important detaliu: încăperi luminoase și colorate, contrar opus sălilor de la facultate, unde totul e mult mai întunecat. Așteptam de mult timp să găsesc o bibliotecă în care să poți sta față în față cu rafturile de cărți și nu doar cu cataloagele online în care cauți ceea de ce ai nevoie, deci mi-am împlinit încă un vis. M-aș muta chiar de azi acolo. Literatură italiană, literatură germană, engleză, rusă și Română! • Nicu îmi zice că sunt ciudată. Vreau să nu ploaie pentru că mă deprimă. Trebuie să rog cerul să stea pe loc trei ani, cel puțin cât durează licența. Da! Azi e luni. Sâmbătă și duminică iar a plouat. Al treilea weekend ploios. • Joi am avut cea mai interesantă lecție de engleză de până acum. La cursul facultății studiem fonologia engleză. Deși mulți zic că e un curs absurd, lecțiile sunt de-a dreptul captivante. Așadar, ultima lecție pe care am avut-o a fost destinată studiului intonației. Pare să nu aibă vreun sens, dar are.Do you love me? Yes. Profesorul ne-a arătat cel puțin 15 moduri de a pronunța cuvântul yes, dar să presupunem că ar fi 40. Fiecare mod de a pronunța acest cuvânt îi conferă o semnificație diferită. Un yes alungit ar putea însemna un da amăgitor, un yes scurt și pasiv ar putea însemna un da nehotărât, deci felul de a pronunța acel yes, adică intonația, îi conferă un sens anume. Cu alte cuvinte, dacă nu ar exista intonația, pentru fiecare din cele 40 yes-uri diferite, ar trebui inventate alte 40 de forme scrise care să exprime fiecare un yes aparte.
Întrebând dacă este vreun chinez în aulă, profesorul a încercat să ne explice care e diferența dintre limba engleză și chineză, cea de-a două fiind într-un oarecare mod bazată pe felurile în care se pronunță un sunet. Deși e un exemplu inventat de el, a distrat întreaga aulă arhiplină. Silaba MA, ar putea fi pronunțată în patru feluri, lung în sus (=mama), scurt în sus (=stomac), lung în jos (=rău), scurt în jos (=ieri). Deci ca să zici că mama a avut ieri rău de stomac (așa sună în italiană) ar ieși cam așa: ma ma ma ma, cu 4 feluri distincte de intonație. Profesorul, deși trecut peste șaizeci, arată foarte bine. E înalt, slab și are coafură ca la Einstein. L-am văzut venind la universitate pe bicicletă. E ceea ce îmi place cel mai mult la ei. Cred că dacă s-ar întâmpla asta la noi, lumea ar începe să râdă. Sau poate mă greșesc? • Pe lângă această idee de percepere a vieții, modul în care italienii își primesc oaspeții e absolut opus celui specific de acasă. Moldovenii gătesc o masă plină de bucate de tot felul, în timp ce ei pregătesc o cratiță mare de pasta, o farfurie cu salată, iar la desert o tortă pregătită acasă sau ceva dulciuri. De fiecare dată când am avut invitați pe aici prieteni, scenariul s-a repetat cu aceeași cratiță de pasta, chiar și de Haloween. Cel puțin, lor nu le place să bea atât de mult cum se cam preferă pe la noi. Le place însă să petreacă mult. Să danseze, să cânte karaoke până la miezul nopții. Într-o seară au cântat imnul Italiei. Băiatul cu muzica îmi zice că are și imnul Moldovei. Să-l cânt. Norocul meu că, de fapt, ceea ce avea el era “Deșteaptă-te, române”, deci mi-a scăpat. • 16:19 Iar plouă.
