Îți scriu pentru că am înțeles într-o noapte ce face timpul cu mințile oamenilor, am înțeles imensa putere ce o poartă. Stau sprijinit de ușa mașinii, aproape secătuit de răbdare, ascult vântul nopții, privesc stelele ce-și ascund fața după nori, respir fumul otrăvitor, amețesc, te aștept să vii…Un polițist îmi face semne să mă apropii și pornesc fără mare chef spre el. ”Ai o țigară?” Nu fumez, dar e o seară grea azi… Îi zâmbesc și-i aprind tutunul din care trage lacom. Mai dau câteva cercuri. Imaginația îmi tot desenează imposibile iluzii. Aștept…
Îți prind zâmbetul și privirea, iar ochii tăi se umplu de lumină. Grăbești pasul. Îmi sari în brațe și te prind de mijloc, ne rotim plini de bucurie. Te iau de mână după mine, te invit să dansăm… aproape de mine, aproape de tine, aproape detașați de tot. ”Mi-a fost dor de tine!” ”Da? Atât de dor încât nici n-ai încercat să mă găsești?” ”Te-am găsit!”
Puterea timpului e una – diluarea. Sentimente rarefiate, porniri înădușite, dorințe întârziate… dansăm și te simt rece și distantă… nespus de bucuroasă dar mult prea departe… timpul ne schimbă pe aproape toți, ne aduce cu fața-n praf și ne face să uităm că am putut cândva crede și visa…
