În ultimii ani am pierdut o mulțime de intelectuali: am pierdut oameni de o inteligență și de o cumsecădenie rară, oameni care prin talentul lor au reușit să ne uimească, să ne cucerească, chiar să ne fericească. Acum, în plin exod, când, pe de o parte, tinerii pleacă peste hotare, iar pe de altă parte, tot mai mulți intelectuali pleacă la cer, mă întreb cui rămâne Republica Modova? Vestea că și Alecu Mocanu a plecat dintre noi m-a întristat, m-a bulversat. Acest Om, mereu plin de energie și entuziasm, care mi-a fost și profesor, și îndrumător, și prieten, aproape că nu a avut pereche/concurenți printre dascălii de la Facultatea de Jurnalism (ULIM). Ne-a învățat meserie, ducându-ne pe terenurile cele mai abrupte ale jurnalisticii, cultivând și stimulând în fiecare dintre studenți setea de informație, de noutate.A fost un profesor-meteorit, un profesor-fulger, un profesor care mergea alergând. Era omniprezent și atotștiutor. Era blând și deschis până și cu dușmanii.…Nu-l mai văzusem de vreo doi-trei ani, iar dorul de a-l revedea, de-a mai sta de vorbă cu el, mă împinse să trec, acu la început de octombrie, pe la Uniunea Jurnaliștilor din R. Moldova. Bătusem la ușa unde știam că își avea cândva biroul, dar nu a răspuns nimeni. Am încercat să deschid, dar ușa era încuiată. Fără să bănuiesc că la mijloc era boala, aceeași boală, am întrebat pe cineva din biroul de vizavi când va veni Alecu Mocanu, iar acel cineva mi-a răspuns cu un surâs plin de tristețe:– El vine foarte rar pe aici.– Cât de rar? insistasem eu.– Rar de tot, șopti el.Așa și nu am mai apucat să îl revăd…Subscribe to Blogul unui romancier basarabean
