Cum omul însetat în pustiu știe cel mai bine ce înseamnă apa, deoarece visează la ea… cum copilul orfan știe mai bine de cît ceilanți ce e un parinte deoarece nopțile și-l imaginează… așa și ea, cum nimeni altul, știe despre iubire și morală, deoarece la asemenea “privilegii” ea poate doar să viseze.
Ea este cea la care vii de fiecare dată cînd sufletul îți este sfîșiat în bugăți și tot ea e cea pe care o uiți de fiecare dată cînd în viața ta apare fericirea. Ea e gaura neagra a iubirii care înghite cele mai calde sentimente.
Te temi să te afli alături de ea pentru că ea e o contradicție, e o extremitate… dar știi că mereu te poți întoarce deoarece în al ei “nu vreau să te văd” – dorință și afecțiune e mai multă de cît în “te aștept noaptea”.
În obiceiurile ei intră tot de ce le este rușine oamenilor și tot cu ea simți cum te schimbi. Cu ea vezi realitatea care prezintă o lovitură cu ciocanul peste ochelarii roz pe care îi purtai.
Te folosești de ea precum s-au folosit înaintea ta și se vor folosi cei de după tine. Pleci, uiți, înclei “ochelarii”… Dar aceste “fisuri pe sticlă” vor prezenta drumul care te va duce spre ea de fiecare dată cînd închizi ochii.
Un pic contradictoriu,
Burlăcel 
