Playlistul meu e foarte periculos. Fiecare melodie pe care o deschid îmi spune ceva. Primul cântec care, prin cât de frumos e, nu-mi provoacă o stare bună e cântecul „Sfântă ni-i casa”, interpretat de Doina și Ion Aldea Teodorovici. Orice melodie urmează are o parafrază inedită în mintea mea. “Liber tu” (Lala Band). Liberă, exact ca o pasăre, dar într-un cer care nu-i al meu, adică într-o limbă care nu-i a mea, deci “Închisoare albă” (Alternosfera). Albă pentru că e frumoasă, pentru că e visul meu, pentru că e ceea ce-mi place și gratii pentru că nu e totuși “românește” (“Cântare scrisului latin” – Doina și Ion Aldea Teodorovici). Asta îmi amintește ceea ce cântă Holograf: “Cât de departe ești”. Parafrazarea mea e de-a dreptul fatală, dar sunt și cântece care mă fac totuși să-mi zic: sunt fericită. “Tu n-ai avut curaj” de Mădălina Manole îmi spune că dacă n-aș fi făcut ceea ce am visat, aș fi regretat, deci “Am învățat să lupt” (Lala Band) și fiecare zi încerc să-mi fie dragă așa ca-n “Cea mai bună zi” (Suie paparude).
Ciudat e cum sunt născută sâmbăta, dar tocmai asta e ziua mea ghinionistă și nefericită. Tot ce mi se poate întâmpla mai rău, mi se întâmplă sâmbătă. M-am lovit de trei ori de același colț la bucătărie, am observat că îmi cade tot mai mult păr, am scăpat autobusul cu care trebuia să ajungem în centrul orașului și mi s-a descărcat aparatul de fotografiat în probabil cea mai plăcută seară. Weekend-urile mele de până acum le-am petrecut în Brescia. Ieri seara a fost Noapte Albă, așa că am avut parte de o seară frumoasă. Am ascultat doi indieni cântând la instrumentele lor ciudate, dar extraordinare. Muzica pe care reușesc să o facă ei e cea mai frumoasă muzică pe care am auzit-o vreodată. Calmează și-ți zice: stai. Am stat zece minute să-i ascult. Unul din cântece era melodia lui Andrea Bocelli: “Con te partirò”. Marea mea surpriză a fost, însă, să aud valsul lui Eugen Doga. Doga cântat instrumental de indieni! Am făcut și un filmuleț pe care cred că o să-l încarc pe youtube.
În fața unui teatru am ascultat orchestra, iar înăuntrul altei ogrăzi ce dădea impresia de mică cetățuie am ascultat câteva melodii la vioară. Slăbiciunea mea incurabilă, cărțile, m-au atins și ieri seara: un loc special amenajat cu cărți (ceva în genul salonului de carte). Oferta care m-a atras, trei cărți la cinci euro, m-a dezamăgit când am terminat de răsfoit prin ele și mi-am dat seama că niciuna din cărțile alea nu-s pentru mine, așa că am plecat. Și cum era sâmbătă, iar eu sâmbăta am ghinion, scăpasem ultimul autobusul cu o întârziere de 10 minute. După o lungă “plimbare” de mai mult de treizeci de minute, am ajuns acasă, ne-am umplut cu înghețată pregătită după gustul tare ciudat al lui Nicu și ne-am spus noapte bună.
Azi la 17.35 am luat trenul și aștept nerăbdătoare să înceapă ziua de mâine. În ciuda stării melancolice pe care o transmite jurnalul, să știi că sunt fericită.
