Azi dimineata troleibuzele erau goale. In drum spre scoala am putut sa ne asezam una langa alta si sa discutam.

Discutiile noastre se petrec intotdeauna in troleibuz. Azi Ilinca mi-a spus ca ar vrea sa poarte la gat cruciulita. Am intrebat-o de ce. Raspunsul a fost cel pe care il asteptam: toti copiii poarta. Si ea vrea sa fie ca toti.

- Ilinca, dar tu cum crezi, copiii stiu de ce poarta cruciulita la gat?

- Cred ca nu stiu…

- Dar tu stii pentru ce se poarta cruciulita la gat?

- Nu…

***

Ilinca e botezata. Am facut acest pas din respect pentru bunica, o femeie foarte credincioasa. Si pentru mama, care crede ca in viata, in foarte multe situatii, e bine sa faci ca toata lumea. Pentru linistea sufleteasca. Eu, insa, nu cred intr-un astfel de botez. Tatal Ilincai cu atat mai putin. El e de extrema stanga. Si, respectiv, ateu pana in maduva oaselor. La fel si toata familia lui.

Asadar, botezul a fost mai mult ca o pliere in fata traditiilor noastre. L-am negociat in schimbul cununiei pe care nu am avut-o. Si care pentru mine nu avea niciun sens.

Cat Ilinca a crescut, am incercat sa evit orice indoctrinare a ei. Lucru simplu, intr-o familie in care mersul la slujbe si orice alta forma de practicare a ortodoxiei noastre involuntare, nu a fost niciodata la ordinea zilei.

Eu nu vreau s-o duc pe Ilinca la biserica, atat timp cat ea nu este curioasa sa vada ce se petrece acolo. Nu vreau s-o invat “Tatal nostru” sau alte rugaciuni cu ingerasi pentru copii. Mai bine sa invete o poezie de Arghezi. Si, cu atat mai mult, eu nu vreau ca ea sa poarte cruciulita la gat, atat timp cand nu stie de ce si pentru ce ar purta-o.

Eu, insa, vreau ca ea sa fie curioasa sa afle ce-i cu religia asta. Ce-i cu Dumnezeu, cu biserica, ce-i cu botezul ei. Sa descopere, sa invete si sa simta are ea sau nu nevoie de o dogma, de o doctrina, de reguli si restrictii pentru a trai in armonie cu Universul.

***

Imi dau bine seama ca acum e poate inca devreme pentru ea sa-si puna astfel de intrebari. Si ca mintea ei de copil de 8 ani ii spune sa urmeze turma, sa fie ca toti ceilalti, sa nu fie aratata cu degetul sau pusa in situatia de a raspunde la intrebari jenante. Eu insa, imi asum toata responsabilitatea si riscul de a-mi pune copilul in astfel de situatii. Dozat. Sa o fac sa gandeasca. Sa analizeze. Sa poate spune “nu” si sa dea argumente.

Si sunt sigura ca va veni o zi in care ea va intelege ce-i cu Dumnezeu si cu ce se mananca religia. Si va sti daca vrea sa poarte cruciulita. Sau daca are nevoie sa o poarte.

Pana atunci, eu ii voi repeta intr-una ca Dumnezeu nu are religie. Si ca lui nu-i pasa daca noi lucram sau nu duminica.


Filed under: Copii