Picaso și Da Vinci se odihnesc sau fumează nervoși în vreun colț al Raiului (în cazul celui dintâi nici nu mai are ce se răsuci în mormânt).Eu mă consider o femeie îndrăzneață. Cu bun simț, dar îndrăzneață. Recunosc că nu mă rușinez să scriu ”k.k.t” sau ”fuck” și nu mă sfiesc să critic arta care nu mă convinge că are valoare, făcând uz de aceste cuvinte. Nici bunul meu simț nu mă oprește, chiar dacă nu am gram de pregătire în culturologie sau istoria artelor. Mă crucesc de îndrăzneala mea. Descopăr că de când îi lumea nu s-au mai pomenit vremuri în care arta ar fi fost la fel de acesibilă ca și hârtia igienică (măcar pentru contemplare). Asta a și plodit turme de critici dilitanți.
N-am întâlnit în DEX explicatie mai convențională decât cea a noțiunii de artă. La conceptul de frumos, în general, se putea lăsa spațiu liber, să scrie fiecare ce-i place. Până la urmă tot s-ar fi ajuns la ”k.k.t”.
Place/nu place, inspiră/nu inspiră, emoționează/nu emoționează, înțeles/neînțeles. Orice creație ce tinde spre polul pozitiv al acestor opoziții oarecum își câștigă dreptul de a fi numită artă. Numai nu-mi pot explica cum se înscrie printre opozițiile ideale una fundamental materială: scump/ieftin.
Mă mai întreb ce stihii o fi bântuit sufletul cumpărătorului misterios, de s-a emoționat până în 120 de milioane de dolari. Eu, dacă aș avea destui bani (nu să cumpăr ”Țipătul”) să mă pomenesc în muzeul care l-ar expune publicului, mă indoiesc că aș zăbovi, vrăjită de fiori, în preajma acestei picturi. Aș trece absentă ori mi-aș întoarce fâstâcită privirea, să mă conving că nu-i desenul fiului meu de patru ani neîmpliniti, pasionat de creioane.
Întâietatea între talent și munca de cunoaștere e la fel de neclară ca și dubiul despre ce a apărut mai întâi: oul sau găina. Evident că nu orice linie strâmbă pe foaie e artă. Pentru a face artă, pe lângă revelație, se cer cunoștințe, muncă, tehnică. Tehnica mi se pare esențială - un exercițiu de dresare a mușchilor și a creerului.
Unde nu văd tehnică, mi-e greu să văd artă.
