Îţi aduci aminte dimineţile?
Cînd intrai la mine în casă în vîrful degetelor să nu mă trezeşti şi făceai cafea pentru ambii. Cînd îmi era frig şi tu-mi dădeai haina.
Cînd bătea vîntul şi tu rîdeai, şi te uitai la mine în ochi şi-mi dădeai şuviţele la o parte. "Îţi acoperă ochii, şi e păcat". Cînd ieşeam la balcon dimineaţa pe la vreo 5, cînd zorii abia apucau să iasă, eu într-un cearşaf subţire şi tu în blugi, îmbrăcaţi la nimereală. Stăteam acolo şi fumam cu orele.
Şi cum mă priveai. Aveai darul ăla de a mă face să mă simt unică. Simţeam o mîndrie inexplicabilă şi copilărească cînd mă apucai de mînă pe stradă, pentru că ştiam că pot striga lumii că eşti al meu, ca o mamă prea ataşată de copilul său.
Şi-ţi mai aduci aminte cînd m-a agăţat unu' pe stradă, într-o seară de august? Te-ai oprit încet, te-ai întors înspre mine şi m-ai strîns în braţe atît de călduros, şi ai spus aproape strigînd "eu nu o dau la nimeni. niciodată."
Şi ai promis.
Şi fiecare atingere era pentru mine o mică particulă dintr-un univers pe care noi l-am creat, fiecare privire năştea emoţii de nedescris.
Dar s-a terminat. S-a terminat pentru că eu ţineam la ochii tăi mai mult decît tu ai fi putut vreodată ţine la ai mei. S-a terminat pentru că aşa am vrut eu, aşa ai vrut tu, aşa a vrut cineva mai puternic ca noi.
S-a terminat odată cu dimineţile de vară şi cu cafeaua din ceaşcă. Odată cu pachetul de Marlboro.
Odată cu noi.
