Am să vă dezamăgesc. Amintiti-vă de ultimul lucru care v-a durut tare, a avut cumva tangențe cu ceea ce toată lumea obișnuiește să numească rău?
Odată trecută vremea poveștilor din viața mea, mi-am dat seama ca lumea-i mult mai împe(l)strițată la nărav decât găina porumbacă. Cum bine zice o prietenă: "Lumea nu-i alb sau neagră, în ea există o grămadă de gri." Am învățat să-mi ling rănile în tăcere, când doare. Să iert și să-mi cer iertare. Să nu mă răzbun.
Încă mai învăț să mă eliberez de categorisirea oamenilor prin prisma notiunilor de bun/rău, deștept/prost. Mai ales pentru faptul că noi, dincolo de a fi mai complecși decât aceste noțiuni, suntem ceea ce așteaptă sau nu așteaptă cei din jur să fim, suntem faptele noaste care plac sau nu altora.
Prostia de care m-am ciocnit recent m-a șocat prin îngâmfare, trăsătură mai rar întâlnită la un om deștept. M-a făcut să realizez că prostul, ca daltonicul, vede numai doua poluri bine/rău, ori este cu desăvârsire lipsit de însușirea de a percepe hotarul dintre aceste două poluri.
Judecând după reacția la binele făcut vreodată, mă poticnesc într-o concluzie care nu mi-e draga deloc: e mai puțin periculos să-i faci rău unui om deștept, decât bine unui prost. Deșteptului o să-i ajungă mărinimie, umor și umilință să vadă partea bună a oricărei ticăloșii, iar prostul, care nu-i prost destul daca nu-i și fudul, o să caute pete-n lapte, clenci și scai chiar și în binele divin.
Ș-apoi deșteptul nu-i privat de simtul măsurii, iar prostul, da. Nesățios te încătușează într-o datorie pe viață.
Ultima mea lecție: Tratează-te de așteptări și de sentimentul că cineva îți datorează ceva. Te asigur că aceasta iți poate ușura viața.
