Kafka a avut în primul rând probleme cu legea tatălui! Cu legea iudaică, simbolizată de tatăl său tiranic. Se pare că devine din ce în ce mai mult o viziune superficială asupra operei kafkiene a considera că dl. K. și-ar fi „alimentat” răul existențial numai de pe urma contactelor sale absurde cu stufoasa birocrație chezaro-crăiască. Kafka și-a pus în operă drama de a fi rămas suspendat între două lumi. Pe de-o parte, era un evreu perfect asimilat, școlit, dar condamnat să rămână un permanent străin în țara, în limba și-n cultura care-l găzduiau (tolerau). Pe de altă parte, simțindu-se asimilat, nu putea să nu dezvolte și un sentiment inconștient de vinovăție, de datorie neîmplinită față de legea strămoșilor săi, pe care-i trădase, uitându-le limba și tradiția, dezicându-se de ei, ca să devină una cu majoritarii, invizibil, capabil să se piardă cu ușurință în masa anonimă. Kafka nu face altceva decât să-și ceară dreptul la o viață normală, chiar banală. Își dorește cu febrilitate să se scuture de excepționalismul evreiesc ce-l împovărează și-l obligă.
Interviul nostru integral pe:  TheChronicleMulțumim!