- Mie nu mi-e foame. Eu nu vreau supa. Mie nu-mi plac ciupercile.
Asa a inceput cina din aceasta seara.
- Da tu imagineaza-ti ca suntem pe timp de razboi si ca nemtii in tancuri ne-au incercuit casa, iar supa din farfuria ta este unica mancare posibila.
Nu mi-a venit altceva in cap. Pe langa randurile de Murakami, niste ochi azurii si cei doua mii de lei cheltuiti de ieri pana azi, toate amestecate in capul meu mic, un indemn mai inspirat de a-mi face fata sa manance ar fi putut fi doar ca la noapte e sfarsitul lumii si ca ar fi pacat sa te prinda pe namancate.
- Ce-i asta “nemti in tancuri”?
- Acestia sunt inamicii.
- Ce-i asta “inamici”?
- Dusmani, cei care vor sa ne omoare…
De la discutia noastra despre razboi si pace, si meniul ce s-ar potrivi celor doua ocazii, au trecut 45 de minute. Ilinca inca munceste cu lingura deasupra farfuriei. Intre timp ea a scurs fiecare bucatica de ciuperca de lichid, apoi a inghitit-o, gandindu-se, probabil, la “nemtii in tancuri” de la coltul casei.
***
De cateva zile la noi in casa a inceput un fel de batalie. Batalia pentru bunele maniere, disciplina (sau, cel putin, o adiere a ei), lectura si banalul “multumesc”. Incredibil, dar adevarat. Tot la ce am muncit anul trecut, a fost inecat cu succes in Lacul Printesei, o balta de la poalele unui castel din sudul Frantei, in care Ilinca s-a balacit intr-o veselie. Mutenia ei din primele zile a disparut, ca si ploaia de saptamana trecuta, lasand locul doar lenei naturale, practicate fara pic de jena.
Ei bine, asta o spun eu, o balanta aflata (aproape) vesnic in miscare. Cel putin, intr-o imitare de miscare. Eu sunt omul cu disciplina, cu trezitul la 7, cu “buna ziua, multumesc, la revedere”, cu punctualitate dusa pana la extreme si cu o suferinta inumana atunci cand nu pot sa-mi tin promisiunea data.
Ilinca e altfel. Ilinca e varatica, nascuta in prima zi a celei mai calde luni a anului. Un racusor lenos, incet, ezitant, cu o intelegere foarte deosebita a timpului, incapatanare uimitoare si memorie de baba sclerozata.
Cum sa faci un astfel de om sa tina minte ca odata ce te-ai ridicat de la masa trebuie sa-ti speli farfuria? Sau ca nu poti sta in pat pana dupa-amiaza, cuprinsa cu un urs de plus gigantic? Sau ca nu poti sa privesti fete cu sani goi, dupa 12 noaptea, la nu stiu ce post de televiziune, din simplu motiv ca iti pare amuzant?
***
Eu sunt mama si, in ochii ei, trebuie sa detin raspunsurile la toate intrebarile si solutiile la toate situatiile. Eu le detin. Doar ca acestea sunt raspunsurile mele si solutiile mele, care se mai intampla sa fie mai putin ortodoxe sau pe de-a dreptul militariste. Toata forta mea creativa, toate pornirile mele contemplative si tot liberalismul meu ostentativ, se evapora in clipa in care simt ca odorul deschide usa de la coridorul comun cu vecinii si aduce in casa scara, incercand sa o propteasca de mine, pentru a mi se urca in cap. Si (o, da! ) aceste tentative sunt multiple. Mama trebuie pusa la incercare. Poate-poate.
Dar, de fapt, poate ce? Cred ca data viitoare o voi lasa sa incerce scara. Maternitatea trebuie si ea traita pana la capat.
Filed under: Copii
