Cand copiii pleaca de acasa

Cand copiii pleaca de acasa, noi, parintii, ne imaginam ca vom face o mie de lucruri pe care nu ni le permiteam atunci cand ei erau. Ca vom trai iarasi ca pe timpuri. Ca ne vom odihni. Vom rasufla usurati. Vom citi. Vom revedea prieteni. Vom dormi pana la amiaza. Vom privi filme, fara a fi intrerupti de comentarii, intrebari sau, pur si simplu, tipete ca din gura de sarpe venind din camera vecina.

Realitatea este, insa, alta. Noi ne gandim la ei in fiecare zi. Ce fac oare? Au crescut? Cat au crescut? Dar se spun ei acum? Cum rad? Si de ce rad? Ce mananca? Cum adorm? De ce se bucura?

Si daca numai ne-am gandi…Noi nu gasim locul. Si nici filme nu mai vrem. Gasim motive sa nu iesim seara. Evitam apelurile de la prieteni. Ne inchidem in casa si asteptam. Cand oare va trece si acea zi, saptamana, luna si va veni odorasul acasa? Cand viata va recapata un sens? Cand va lua sfarsit aceasta pelicula alb-negru? Vrem culori! Galagie. Rasete. Cearta. Nervi. Ne vrem copiii acasa!

***

Azi se implineste o luna de cand sunt mama cu copil plecat in vacanta. Numar zilele. Au ramas inca 20.

***