E vară.
A se citi sub: (unul din compozitorii mei preferaţi)Imaginează-ţi. Încearcă să închizi, să laşi pe al doilea plan tot ceea ce te-a oprit din a visa şi concentrează-te.
Intri în casă şi tot ce vezi e întuneric. Un întuneric care te sugrumă pentru că strigă adevărul, adevăr pe care nu vreai, sau poate nu poţi? să-l accepţi. Arunci furios cheile pe masă şi tresari, nu ştii nici tu de ce. Te aşezi pe podea, cu spatele la uşă şi îţi cuprinzi capul cu mîinile. Ce-ai făcut? Nu ştii nici tu ce ai făcut. Dar regreţi. Regreţi, pentru prima dată în întreaga ta viaţă - regreţi. Lumina de afară lasă umbre stranii pe pereţi, de un galben murdar, în diferite forme şi poziţii, haotic şi deziluzionant, dar atît de frumos. Eşti obosit. Asta e tot ce poţi spune. Eşti obosit. Sătul de toate chestiile astea pe care ar trebui să le iubeşti, pentru că asta fac toţi. Sătul să mai strigi cu capu-n pernă, pentru a atenua zgomotul. Sătul să cauţi prin sertare prosopul ăla vechi îmbibat cu sînge, în care ai ascuns atent 3 lame frumos împachetate. Ţi-au devenit cele mai bune prietene. Eşti sătul să alergi, să visezi, să rîzi şi să plîngi, să cauţi speranţă.
Şi plouă.
Îţi scoţi pachetul furat de ţigări şi vezi că au rămas doar 5. Ai o brichetă ieftină care nu prea-şi face treaba, dar reuşeşti să aprinzi una şi simţi confort. Confort auto-distructiv, pe care-l realizezi perfect, dar după care tînjeşti. Fumul gros se ridică în aer în cercuri, şi simţi că cu fiecare respiraţie eşti mai aproape de ceea ce te-a ţinut pînă acum în viaţă. Moartea.
Şi nu o vrei, nu eşti slab, nu eşti prost, nu eşti disperat. Eşti doar obosit. Dar poate oboseala asta e ceea ce te va duce la pierzanie? Eşti obosit să mai aştepţi o schimbare, şi eşti şi mai obosit din a te minte că tu poţi face schimbarea. Undeva în adîncul sufletului simţi că îţi este predestinat un viitor măreţ, simţi că eşti, poate, mai special decît restul. Dar nevoia de a renunţa e prea mare.
Ai vrea o vacanţă bine-meritată. Să alergi în fiecare dimineaţă pe plajă îmbrăcat în haine vechi, să prinzi peşti cu mîinile goale şi să bei apă murdară şi rece. Să respiri fără a te simţi sugrumat, să înveţi din nou să zbori, fără să-ţi fie frică de cineva care ţi-ar putea tăia aripile. Să înveţi din nou să zîmbeşti. Să înveţi din nou să iubeşti.
Şi e vară.
Şi e prea frumos să fie adevărat. Ai iubit mereu singurătatea, era o parte din tine, de care încercai din răsputeri să fugi, dar ea era mai rapidă, şi eventual cădeai din nou în beznă. Te simţi legat la ochi şi cu mîinile încătuşate, fără de alegere, fără de viitor. Asta te-au făcut ei să simţi. Ei. Cine sunt ei de fapt? O adunătură de ipocriţi care ţi-au luat tot ce aveai mai scump şi apoi te-au aruncat într-o mocirlă. Şi tu trebuie să-i iubeşti. Ei? Ei nu ştiu. Ei nu vor şti niciodată. Vei avea tu grijă de asta.
Luni. Luni, 30 iulie. Noapte.
Sursa
2012-07-31 00:33:00