Poem de Montserrat Martínez
Intempestivă ca vântulNoaptea presupune un pas necesarîn postura asta microscopicăa cotului încătușat de mână și doritsă dispară în întinderea și în tenebrele ei
în ideea încrustată în treptelede fum mă cer precum valurile măriivenind peste torsul sec și dezgolitspre lumina istoriei fără de noi
pășesc prin casă în timp ce dormatât cât am lăsat din mine în vrajaacestei insomnii reflectată în pereteîn mirosul apei din mijlocul nopțiipeste adjectivele trandafirilorpregătiți pentru moartea lor oribilă.
Mă imaginez intempestivă ca vântulincompletă în nisipul pielii tale.
Furtiva como el viento
La noche se supone imprescindible
en esta compostura microscópica
con el codo queriendo ciertamente
olvidarse en la mano y en su asfixia
en la idea forjada en los peldaños
del humo me recuesto como el mar
sobre su torso árido y desnudo
a la luz de la historia sin nosotros
camino por la casa mientras duermo
cuánto dejé de mí en el hechizo
de este insomnio alumbrado en la pared
en el olor del agua a medianoche
sobre los adjetivos de las rosas
curtidas en su eterna mala muerte.
Me supongo furtiva como el viento
inconclusa en la arena de su piel.
Sursa
2012-07-15 06:30:00