duzinza de cuvinte Ecoul armoniei

de cand se stia, se definea  pursisimplu ca om… pursisimplu, independent de apartenenta sa ca gen… nu ca ar fi fost vre-o ciudatenie de om cu coloratura nedefinita, ci din simtul acut al dreptatii… ma rog, fiecare cu dreptatea sa, dar asa simtea…. Or de multe ori, prejudecati imbracate in haine lucioase si grele de  rit adancit in haul imens  al inceputurilor sau ridicat la rang de lege, starneau in inima sa un freamat inexorabil de revolta… Doar ca in lupta cu morile de vant nu a castigat nimeni niciodata…

Fiind de fapt o fiinta deschisa si sociabila, incepuse la un moment dat sa ridice pereti in jurul sau, sa traga perdele peste ferestrele sufletului, care deveni un intemnitat voluntar, or in umbra perdelelor si spatele peretilor  spera sa-si    regaseasca lumina injumatatita…

De undeva de departe razbatea precum un ecou amintirea unei armonii perfecte… acolo soarele era bland, iarna pura… acolo cerul era niciodata innourat, acolo cerul  cadea  sub picioare-plapuma moale, niciodata -greu pe umeri…

unde-au disparut toate astea?..

Candva, in negura vremurilor, intre cer si pamant s-a strecurat minciuna,.. cu haine lucioase de rit si rang greu de lege, impertinenta,  sta si acum in cap de masa  …   lasandu-i cu sufletul tot mai sarac pe cei ce i s-au alaturat.

Un scenariu…  Cu cat mai desuet cu atat  mai actual.  Or asa a fost din totdeauna…

si atunci de unde vine, de unde razbate acest ecou, precum notele unui cantec vechi si drag, auzit intamplator dintr-o fereastra deschisa?..

Se gandi ca nu mai vrea sa stea in spatele peretilor , ca in plina noapte   cu perdelele trase … – sa cada… una cate una …