ECLIPSA DE MARTE

Delfinii! Aceste mamifere jucause si atat de sociabile si binevoitoare fata de oameni! Din pacate, insa, oamenii nu intotdeauna sunt la fel de binevoitori…

Dacă m-ați întreba unde aș vrea să merg azi, aș spune „La mare!”

Dacă m-ați întreba unde aș fi vrut să merg ieri, aș răspunde „La mare!”

Și dacă m-ati întreba unde aș vrea să merg mâine, aș răspunde „La mare!”

Marea va fi întotdeauna locul unde aș vrea să merg! Calma, cu apele sale stravezii de smarald sau agitata și tulbure, rămâne întotdeauna misterioasa și atât de chematoare ….

Miercurea fara cuvinte incepe la Carmen

miercurea fara cuvinte incepe la Carmen

Sigur, fiecare anotimp are farmecul sau si momentele sale deosebite. Si cu toate astea, fiecaruia ii sta inima la un anotimp anume. Anotimpul meu, care ma face sa ma bucur, asa, fara un motiv anume sau chiar in ciuda unor motive, este primavara. Odata cu ea simt un plus de energie, de sperante, de incredere … nu stiu ce se intampla, dar parca reinviu si eu odata cu natura… poate deaceea ca acesta este anotimpul meu… oricum, va doresc tuturor o primavara frumoasa!

copaci dezgoliti  trist isi poarta creanga fara frunza… case gri si suparate  se ascund in ceata-fum de dimineata… totul ar fi altfel daca-ar ninge…

dar asta doar in vis deocamdata… deocamdata. cel putin acest vis trebuie sa se implineasca. doar nu poate sa treaca iarna asa, fara sa ninga?..

imi sta un virus in sange…de mult timp… de prea mult timp …  otravindu-mi existenta picatura cu picatura…se zice ca e fara de leac… mare scorpie… eu m-am  abandonat deznadejdei – abis ce m-a cuprins si m-a purtat pe margini de prapastii, pe muchii de ratiune, prin cioburi de suflet… privind in jur cu ochi goi crampee de viata, unde exista dor, ca pe niste almanahe vechi din lumi indepartate,…

undeva intr-un colt de ratiune mai sterg dincandincand, praful de pe cuvantul justitie…

justitie- divina, omeneasca- deoricare… simt ca se apropie… prea s-au rasturnat multe situatii… rascollind ca dintr-o cloaca urat mirositoare, adevaruri groaznice- lucruri ce n-am crezut ca pot fi… dar sunt…

se apropie deznodamantul… dar cu cat se apropie, cu atat nerabdarea e mai mare si vointa ma lasa acum, cand, parca n-a mai ramas mult… prea mare a fost rabdarea, prea lunga asteptarea… este de pe cand eram o fata tanara si naiva… iar acum am ajuns deja matusa… cu toate ca sufletul meu a ramas tineriu nefiind cosumat si acceptat tot ce puteam, sa ofer… a fost ignorat…

ar fi potrivit, poate, sa stau ca o pisica, la panda, sa nu scap momentul… ca o pisica sau ca o serpoaica, pentru a da lovitura de gratie…sa astept momentul binemeritatei rasplati….

tradari, ignoranta, agresii, umilinte… stau acolo, ca intr-o papornita din poveste… abia de le mai tine capacul… iar eu trebuie sa mai astept putin… si  mi-i frica, mi-i frica… ca o sa-mi fie mila… fiindca cineva trebuie sa cada.. si daca o sa-mi fie mila-o sa cad eu…

Detalii gasiti la Carmen

ma uit si nu vad, ascult si n-aud…

aceasta clipa neagra, dureroasa, incapsulata in timp, revine mereu ca un bumerang tot mai acut, tot mai taioasa… si nu foloseste la nimic sa fi trecut prin ea odata…

aceiasi neputinta care echivaleaza cu alternativa disparitiei fizice, aceiasi deznadejde ma cuprinde, aceiasi dorinta sa inchid timpul ca pe-o usa in fata ei… demult imi doresc asta… dar de manile mele se-ncolatacesc imprejurarile, rupandu-mi decizia din gand si infigand durerea in suflet…

clipa, numele tau e disperare

ma uit si nu vad, ascult si n-aud…

incerc sa gasesc un drum, altul decat pe care merg… dar chiar sunt drumuri care nu duc nicaeri, dar de pe care nu-i intoarcere.

nu, nu cred ca tot ce se face se face spre bine, nu cred ca-am invatat ceva din drumul parcurs de vreme ce nu pot schimba nimic…

nu cred ca pot vedea lumina, atunci cand clipa asta neagra mi-a intemnitat speranta si dorinta de a fi…

am toate cuvintele la indemana, sa-mi dau cu parerea ce-ar trebui sa faca cineva nimerit in aceiasi situatie.. stiu tot ce trebuie de facut… daca pe tabla de sah ar fi alte figuri, stiu care-ar fi miscarea perfecta… dar eu nu pot gasi drumul pe care mergand nu voi lasa in urma durere sau nu voi cadea eu…

ma uit si nu vad …

uneori moartea se amesteca cu viata dea valma intr-atat, incat pierzi un pic din acuitatea celor intamplate… defapt moartea intotdeauna sta destul de aproape de noi , doar ca nu-si face simtita prezenta… uneori insa, ii simtim respiratia drept in spate…  rece, muta, grea si cumva stranie… nechemata, neasteptata, dar prezenta mult prea mult peste intelegera  noastra…

textul participa la duzina de cuvinte, jocul de sambata cu cele 12 cuvinte impuse (echilibru, buzunar, vremelnic, nestemate, desprinse, anotimp, cheita, dimineata, exigenta, blazare, balans, soare)Detalii gasiti la psi

******************************************************

Orgoliul unui barbat cu tot ce se vrea inclus in aceasta notiune/definire(ma rog, in dependenta de nivelul inteligentei si bogatia interioara, or ajung sa inteleg ca astea doua nu-s una si aceeas) nu-i permite sa infaptuiasca unele lucruri, sa faca careva pasi sau sa-si permita sa simta mai mult decat e permis ca regula.(hm, le-am cam incurcat, dar tot pe-acolo e)

E un fel de balans menit sa-i mentina un fel de echilibru( iluzoric dealtfel). Oricum, devine un soi de blazare, fata de acele nestemate desprinse din adancul sufletului in momentele de mare fericire sau suferinta mare, astfel sortindule menirea unor false sticlute uitate intr-un buzunar departat al constiintei si simturilor. Astfel, crezand ca intra intr-un anotimp al puterii si increderii in sine. Si poate ca asa si este. Uneori. Doar ca toata exigenta sa nu poate anula caracterul vremelnic al anotimpurilor.

*****************************************

– La multi ani, taticule! – Sa fii sanatos, sa traiesti multi ani, sa… sa… de emotie Nuta uitase tot ce pregatise sa-i spuna taticului ei drag de ziua lui.Se opri descumpanita, cu telefonul in mana, nestiind ce sa mai zica. – Printesa mea, ingerasul meu frumos!… Un soare bland si luminos rasarea in inima lui Sava la auzul acestei voci. Era fetita sa, printesa sa. Vocea ei dulce continua sa se reverse ca un balzam pe inima sa lecuind si rascolind in acelas timp. – Taticule eu te iubesc mult… noi te iubim, se corecta copila, tragand cu ochul catre mama sa.  Ana facu un semn incert din cap incercand o inchipuire de zambet. – Da, noi te iubim si… si… –Taticule, cand vii acasa?-fraza ii zbura de pe buze automat, involuntar practic, ca un fruct ce de mult s-a copt si nu mai are  alta cale, decat sa cada… – –- … Sava deschise gura, dar deodata toate cuvintele i se orira nod in gat.., iar in sufletul sau se addunasera  toti norii… el mai facu o incercare sa zica ceva, dar scoase doar un sunet surd si neclar. – Taticule… de ce taci… taticule!.. Nuta cu mintea sa de copil intelese ca ceva nu e bine, ca ceva s-a intamplat… dar ce?… de ce tace? de ce nu spune nimic? Lacrimile-i se paingenisera-n ochi, gata sa rupa zaplazurile si el simtea ca nu mai are nici o putere sa le tina acolo inchise. Inabusind cu greu un suspin gemut, dar invins de lacrimile ce-i ardeau fata el mai facu un efort: – Printesa mea, eu… eu o  sa te sun mai tarziu… Sava inchise telefonul si  absolut daramat se prabusi in fotoliu. Apoi se ridica si iesi glont din casa, trecand rapid prin curtea larga spre padure. Acum  doar padurea va sti ca astazi Sava a plans. Ea nu  spune la nimeni . Nuta, fara sa-si dea seama, gasise in aceasta dimineata cheita de la armura sufletului sau.

povestea miercurilor fara cuvinte incepe la Carmen

Drumul vietii pare-a merge drept dar de fapt noi nimerim in cerc si ochiul mintii tot ne minte ca am tot merge inainte.

Convinsi ca drumul nostru-i drept ne  invartim buimaci in cerc dar pan la urma ochii mari deschisi descopera un cerc inchis.

Si-atunci cu disperare incepe marea cautare… sper si eu sau cel putin incerc sa gasesc iesirea din cerc…

LA MULTI ANI!!!

eu „tac” de mai mult timp… si motive ar fi mai multe; mai importante si mai putin importante, dar nu despre asta este vorba acum… acum,.. acum chiar nu puteam sa tac… si am rupt  cate putin din timp si din tacerea mea pentru a spune macar  cateva cuvinte… si chiar daca-o sa sune banal si prea sarac pentru tot ce ma leaga, ce inseamna si ce simt eu eu pentru el, totuna o sa spun: clubul psi a devenit ceva foarte important pentru mine… chiar daca nu scriu regulat si in ultimul timp spre deloc, oricum…

am intrat in acest joc de cuvinte , de scrieri si de versuri frumoase(scrise de oameni frumosi si talentati) pe vremea cand inca era doar  un joc… na, ca si acum e un joc, dar un joc serios, cu greutate… si psi este cea care a mentinut acest joc,  a dat suflet clubului psi asa cum numai ea stie, cu multa pricepere si carisma…

asi fi vrut inca multe sa spun despre clubul psi si despre acele minunate persoane pe care le-am cunoscut prin intermediul lui… si imi pare rau ca trebuie sa ma opresc aici, dar chiar trebuie sa ma opresc… sper sa revin la comentarii cu mai multe „aduceri aminte”

in final vreau doar sa mai zic ca ma bucur mult sa ma aflu printre membrii acestui club si le multumesc tuturor care vin aici mai des ori mai rar..

si lui psi, in special, pentru clubul psi si pentru ca (am mai spus-o si o mai spun) e un suflet bun si frumos… de talentat nici nu mai zic…

departare tacere si timp – greu, ca niste pietre pe suflet se lasa tacerea, mai rau decat toate, santuri in inima sapa… eu ma prefac ca nu vad, ca n-aud si ca uit cum asteptarea s-aduna ca apele-n mare. doar ca de-o vreme apele-i mari ma iau in valuri… masor asteptarea cu rabdarea si tacerea cu timpul stiu ca tacerea ta nu-i tacuta, ci-i doar o imprejurare cu reguli ce dicteaza – stiu… cred. dar cateva lacrimi disperate au pornit sa te caute in tacere, in departare, in timp le intorc inapoi, le inghit, le zambesc – eu sunt tare mai pot sa astept… si timpul uitarea mimeaza sper doar sa-ti fie bine oriunde ai fi, iar gandul meu o sa fie cu tine…

miercurile fara cuvinte incep la Carmen

sursa Google

Povestea incepe la Carmen.

Constient sau nu noi toti tindem spre perfectiune… Oare ce s-ar intampla daca intr-o buna zi s-ar realiza aceasta tendinta?.. Am trai intr-o lume perfecta. Am putea oare?.. Ma rog, fiecare intelege in felul sau aceasta notiune… de aici automat – subminarea acestei posibilitati. Mai bine, mai rau?.. sau de ajuns sa fim pursisimplu buni?