Foarte multă lume o cunoaşte pe Elena Gavrişov în calitate de preşedinte al Crucii Roşii din Ungheni. De zeci de ani activează în acest domeniu, fiind un adevărat protector al celor necăjiţi, al celor săraci. Puţini însă cunosc faptul că Elena Gavrişov este şi un adevărat protector al tradiţiilor şi valorilor naţionale. Este o meşteriţă desăvîr­şi­tă. Croşetează, brodează. Are sute de lucrări. O parte le-a împărţit prietenilor, celor apropiaţi. O parte le păs­trea­ză acasă, la vedere. Dar are şi foarte multe pe care le ţine în pungi, fără ca să mai poa­tă fi admirate de alţii. „Copiii mei vor face un muzeu şi le vor expune pe toate”, zîmbeşte. Scoate, rînd pe rînd, cearşafuri şi feţe de perne brodate. „Cu asta am înfăţat pernuţa pe care a dormit feti­ţa mea, apoi nepoţelul”. O pri­veşti şi nici nu-ţi vine a crede că acea faţă de pernă are deja peste 35 de ani. Îmi arată un prosop de toată frumuseţea. A fost ţesut de „mî­ca mamei”, vorba Elenei Gav­rişov.  Să aibă vreo sută cincizeci de ani, dacă nu chiar mai mult. Strănepoata i-a făcut horboţică de jur-împrejur. Şi, pentru că nu poate să trăiască nici măcar o zi fără să croşeteze, anul trecut a pornit o lucrare de proporţii. Timp de jumătate de an a lucrat asupra unei feţe de masă de toată frumuse­ţea. E mîndră că a reuşit s-o ducă la capăt. Un kilogram şi jumătate de aţă, peste 170 de zile de muncă – atît a cos­tat acea faţă de masă. E mult? E puţin? Îşi aminteşte de anii copi­lă­riei, cînd mama ei o învăţa să toarcă, să croşeteze, să brodeze. Apoi, în anii adolescenţei, şi-a desăvîrşit mă­iestria, mergînd la şezători, în satul natal, Grozasca. Era prin anii 50 ai secolului trecut. „Veneau băieţii, veneau fetele. Puneam o cratiţă cu cartofi la fiert. Fiecare îşi găsea cîte un locuşor, mai aproape de lampa cu gaz. Care torcea, care făcea horboţică. Cîntam, spuneam di­ferite istorii hazlii”, poves­teş- te. Parcă a fost mai ieri. Îşi aminteşte cum fetele îşi pre­găteau băsmăluţe speciale, cu flori brodate pe ele, cu hor­boţică în jur, pentru a lega vorniceii la nuntă. Îşi amin­teş­te de acele jocuri organizate de sărbători, care durau cîte trei zile şi la care venea tot satul, de la mic la mare. Îşi aminteşte cît de mult aştep­ta lumea să vină Paştele şi ce mare bucurie mai era. „Atunci era credinţă. Oame­nii erau curaţi la suflet, erau buni, deschişi”, spune. Acum, toate acestea par o poveste. O poveste frumoasă, trăită şi de Elena Gavrişov, femeia care nu vrea să renunţe la în­deletinicirile buneilor şi stră­buneilor ei.