Pixul ori tastatura? Obsesie veche, irepresibilă: scrisul de mina sau scri­sul asa-zicînd mecanizat? Pixul ori tastatura? „Parker“-ul ori „Gateway“-ul? Cum se mişcă spiritul într-un caz şi cum e - daca e - malformat în altul? De cînd am renunţat la stilou în favoarea maşinii de scris si, mai nou, a calculatorului, întrebările acestea îmi reapar involuntar. „Nu rîde”: gratuitatea lor ascunde în mod cert un complex şi, la o adică, nu-i deloc superfluu să afli cum se constituie relaţia creatorului cu unealta sa, ce rol joacă aceasta în devenirea lui. Am putut vedea fotocopii ale manuscriselor eminesciene destul de tîrziu, în anii de facultate, dar şi atunci furtiv, existînd riscul incriminării drept naţionalist, „român”, cu toate consecinţele, deloc inofensive, pe plan social.  În schimb manuscrisele lui Puşkin - împestriţate de şter­să­turi, reveniri, grafica ad-hoc, o tulburătoare istorie a efortului intelectiv, de fapt - ne-au fost făcute familiare de timpuriu. Le reproducea manualul de limba rusă, reapăreau periodic (de obicei cu prilejul zilei de naştere a poetului) în presa literară unională şi republicană, erau difuzate la televiziune, în ample documentare. Nu-mi amintesc să fi avut pe atunci, expresă, cu un sentiment presant de fatalitate, ca azi, noţiunea maşinii de scris (calculatorul fiindu-i, în fond, subsumabil). Abia cînd mi-am prezentat teza de licenţă, pro­fe­so­rul, stupefiat de caligrafia mea imposibilă, m-a somat s-o dactilografiez, ceea ce am şi făcut, grabnic, închiriind un „Traveler de lux”, made in Iugoslavia. Ei bine, de atunci mi s-a „tras”. Ce s-a întîmplat, însă, realmente, de ce n-am mai putut controla ulterior desfăşurarea unui text decît bătîndu-l la maşină, e o curioasă ches­ti­une de psihologie a creaţiei. Cristian Tudor Popescu vorbeşte undeva (text reluat în Timp mort, dacă nu mă înşel) despre felul în care se raportează el însuşi la scrisul pe calculator: e sceptic, contrariat, nu are sentimentul reconfortant al materialităţii, nu simte „mişcarea literelor”. Manuscrisul, spune editorialistul, arata ca un cîmp de luptă, semănat cu leşuri ale unor cuvinte, o adevărată hecatombă, aş adăuga eu, de dra­gul conformităţii dintre idee si expresie. Şi există, de bună seamă, o poezie, hai să spun uşor obstetric, a gestaţiei, în asemenea cazuri: pagina nu e doar un document, ci, adesea, şi un fascinant spectacol de travaliu. Monitorul, rece şi impasibil, nu l-ar putea oferi. Dar chestiunea de pus cu predilecţie aici e, bineîn­te­les, atitudinea lăuntrică a scriptorului. Mi s-a întîmplat odată să-i solicit o recomandare acad. Mihai Cimpoi, preşedintele Uniunii Scriitorilor din Moldova: o mica hîrtie imperioasă. Criticul - anturajul ştie foarte bine - scrie exclusiv de mînă şi doar cu un „Schneider” care, şi el, pe linie empatică probabil, preferă doar cerneala apuseană, dezavuînd-o morţiş pe cea muscălească… Mare necaz însă: autorul Istoriei deschise a literaturii române din Basarabia îl uitase în ziua aceea acasă şi pînă nu i-a fost adus, recomandarea nu s-a văzut re­dac­tată şi pace… Totuşi ce uimitoare capacitate de a te izola, odată „Schneider”-ul înţepenit între degete: în dricul unor dezbateri, conferinţe, prezentări de carte sau chiar, pasămite, sindrofii (indispensabile, după cît se pare, procesului literar…), criticul poate produce un eseu, cu trimiteri academice şi stil impecabil, supravegheat pînă în liniamentele cele mai fine. Sfîşiat de obligaţii manageriale şi didactice, agasat adesea de cele ale trupului, a publicat volum după volum, în anii aceştia deloc îngăduitori studiului temeinic şi scrisului disociativ. Aş reaminti în context, fiind vorba de o contribuţie esenţială, reper bibliografic indispensabil în cercetarea operei poetului, cum apreciază cronicarii, Secolul Bacovia - produs, desigur, al „Schneider”-ului proverbial şi al cernelii sale recalcitrante… Peniţă, deci, ori tastă? Condei sau maşina? Cali… ori dactilografiere? Chestiuni insolvabile. Necunoscute sînt căile auctoriale!… Glosar FURTÍV, -Ă adj. Pe furiş, pe sub ascuns. [< lat. furtivus, fr. furtif, it. furtivo]. INTELECTÍV, -Ă adj. De inteligenţă. [Cf. fr. intellectif]. EMPATÍE s.f. (Fil.) Formă de cunoaştere a altuia, în special a eului social sau a ceva, apropiată de intuiţie; interpretare a eului altora după propriul nostru eu. ♦ Transpunerea noastră simpatetică în obiectele exterioare. V. intropatie. [< fr. empathie]. RECALCITRÁN//T ~tă (~ţi, ~te) Care se opune cu îndărătnicie; care nu se lasă convins; încăpăţânat; îndărătnic; refractar. /<fr. récalcitrant