Interviu cu Jeanne-Marie Hagan, voluntară în Corpul Păcii Jeanne-Marie Hagan, ce ne poţi spune, pentru început, despre tine? M-am născut în Philadel­phia, statul Pennsylvania. Am terminat Universitatea din Pit­t­sburg şi am susţinut, tot aco­lo, un masterat în domeniul asistenţei sociale. Timp de zece ani am lucrat ca asistent social. În ultimii cinci ani, ca angajată a Fundaţiei Phila­del­phia, am distribuit cinci mi­lioane de dolari mai multor organizaţii non-profit ce con­lucrează cu Serviciile de asis­tenţă socială. De ce ai ales, la un moment dat, să te încadrezi în Corpul Păcii? Cred că legătura dintre Corpul Păcii şi America este foarte puternică şi oamenii au sentimente bune faţă de Corpul Păcii şi chiar, copil fi­ind, am ştiut despre Corpul Păcii şi că era un lucru pe care mi-l doream foarte mult să-l fac mai tîrziu. După ce am terminat şcoala, ştiam că vreau să lucrez cu diferite organizaţii, înainte de a mă alătura Corpului Păcii. Cred că ideea voluntariatului, a ca­rităţii, ajutorarea celorlalţi, es­te un lucru care a fost o parte forte a familiei mele, şi anume în acest spirit am fost cres­cu­tă. Deci, este ceva natural pentru mine să mă fi alăturat Corpului Păcii. Ce reprezintă, propriu-zis, această structură? Corpul Păcii îşi propune trei obiective fundamentale. În primul rînd, să împărtă­şea­s­că experienţa SUA în cad­rul altor ţări. În cel de-al doilea, să învăţăm astfel mai mult despre celelalte culturi. Şi, în sfîrşit, să ne răspîndim în felul acesta propria cultură. Am pu­­tea spune că structura în care sînt încadrată actu­al­men­­te ca voluntar este ca o punte de legătură, neoficială, între Sta­tele Unite şi restul lumii. Ce misiune ai aici? Corpul Păcii are diferite programe. Programul meu se numeşte Dezvoltarea comu­ni­tă­ţilor. La Ungheni, lucrez cu două organizaţii: Centrul de Tineret „Făclia” şi „Asocia­ţia Părinţilor Adoptivi”. Misiu­nea mea constă în a ajuta aces­te organizaţii, folosind abilităţile pe care le-am acu­mu­lat anterior, pe cînd con­si­li­am organizaţiile non-profit din America. De cîtă vreme te afli la noi? Mă aflu în Ungheni de pat­ru luni, dar voi fi aici timp de doi ani. Ai putea să ne spui ce te-a impresionat cel mai mult între timp? Cînd am ajuns aici, am fost foarte încîntată de Ungheni, învăţînd despre comunitatea de aici şi pur şi simplu des­co­perind oraşul. Am fost foarte impresionată, în special de fa­milia la care stau şi care m-a ajutat să mă integrez în co­mu­nitatea de aici şi să cu­nosc diferiţi oameni. Deşi am locuit într-o metropolă ca Phi­ladelphia, văd totuşi Unghe­niul ca pe un oraş foarte pu­- ternic. Dar, propriu-zis, ce luc­ruri bune – sau rele, în opi­nia ta – ai observat aici? Nu cred că e potrivit să fac un inventar, dar, cutreierînd oraşul, vorbind cu diferiţi oa­meni, inclusiv în virtutea fap­tului că, aşa cum spuneam, lucrez cu adolescenţi şi pă­rinţi adoptivi, am înţeles că Ungheniul se confruntă cu mai multe probleme. Dar aş vrea să observ că o bună par­te din ele seamănă cu cele din SUA. Iartă-mi insistenţa, dar prin ce anume localitatea noastră ţi se particularizea­ză, ce specific găseşti aici? Comparativ cu celelalte sa­te şi oraşe prin care le-am văzut, Ungheniul mi s-a părut un oraş ce are o infrastruc­tu­ră dezvoltată, un sistem pe care alte oraşe şi sate, din spu­sele altor voluntari, nu-l are. Deci, cred că aici este ceva pozitiv în Ungheni, mai ales parteneriatul cu anumite organizaţii din Iaşi şi cu alte ţări vecine, cu care sînteţi ca­pabili să rulaţi proiecte, di­ferite burse. Este, neîndoios, bine pentru oraşul Ungheni să fructifice astfel de parte­ne­riate şi posibilităţile ce decurg dintr-o asemenea experienţă. Sigur că patru luni nu sînt un termen suficient şi totuşi ai risca să ne spui care este deosebirea esen­ţială dintre oamenii de aici şi cei din America? Îi găsesc pe moldoveni foarte primitori. Am încercat să-mi imaginez cum ar fi să fie oamenii din America atît de primitori… Cît m-am aflat în România am stat în gazda unei familii oneste şi ospi­ta­li­e­re, la fel cum e familia doam­nei Victoria Bernic, la care mă aflu în prezent. Nu demult, am mers la o nuntă şi am văzut o mulţime de oameni prietenoşi. Deci, îi găsesc pe oamenii din Moldova foarte primitori şi foarte curioşi, de altfel, în ceea ce priveşte cultura americană. Bine, dar, spre deosebire de noi, cum crezi că îţi sînt compatrioţii? Cred că ne asemănăm foar­te tare. Cred că aceasta şi es­te frumuseţea Corpului Păcii: atunci cînd îţi dai seama că în lume sînt şi oameni ca tine. Nu am găsit în cultura voas­tră ceva radical diferit de cea a noastră. Noi avem mîncare diferită de cea care este aici, avem alt port şi alte pre­fe­rin­ţe, dar, în adîncul inimii, nu cred că culturile noastre dife­ră. Dacă ţi s-ar oferi po­sibi­li­tatea, ce ai vrea să îmbună­tă­ţeşti în oraşul nostru? Da­- că mîine, să zicem, te-am alege primar, ce-ai îmbună­tăţi aici sub aspect social? Ce ar putea fi schimbat în bine, după părerea ta, ce-ai vrea tu să îmbunătăţeşti la Ungheni? Este o întrebare foarte vic­leană şi foarte bună, în ace­laşi timp, dar, sincer, nu ştiu dacă am un răspuns. Nu ştiu, deşi pot spune că voluntarii noştri repartizaţi la Ungheni sînt invidiaţi de colegii lor. Pen­tru că Ungheniul are un sistem de transporturi bine pus la punct, are parcuri fru­moase, pieţe largi, multe şcoli, parteneri care vor să lucreze cu noi… Dar ce-ţi lipseşte ţie aici mai mult şi mai mult? Ce îţi doreşti tu cu deosebire şi nu ai? Cafeaua de calitate. Pe ur­mă, în America ne place să mîncăm aşa-zicînd un mic dejun mare, consistent, cum ar veni. Aş vrea să merg un­deva în Moldova, ca să iau un astfel de dejun… Ce gînduri le-ai transmi­te cititorilor noştri? Ungheniul conlucrează de­­mult cu Corpul Păcii în do­meniile sănătăţii, educaţiei, agriculturii. Eu însămi sînt foarte încîntată de posibilita­tea de a învăţa despre Mol­do­va şi despre cultura voas­- tră.