Cu toate că de 20 de ani nu mai este sub influenţa directă a ateismului,  mentalitatea noastră socială încă se află cub influenţa celor 5 decenii de comunism.

Acest lucru îl putem observa din atitudinea pe care o au majoritatea cetăţenilor faţă de cler. De cele mai multe ori observăm o atitudine antipatică şi batjocoritoare. Acest tip de atitudine needucată este o moştenire a revoluţiei franceze şi a întregului proces de modernizare care a urmat-o. Fabulele, satirele şi alte glume în care se iau peste picior preoţii în special şi Biserica în general, sunt produsul acestui nou tip de mentalitate – modernizat, occidentalizat, cosmopolist, liberal. Este vorba de atitudinea pe care au avut-o toţi revoluţionarii de stînga de la 1789 încoace, fie că e vorba de Voltaire, Montesquieu, Kogălniceanu, Cuza, Lenin sau Kotovski.

Criticarea peste măsură a preoţilor şi batjocorirea lor este o atitudine de neîntîlnit şi de neconceput pentru poporul nostru. Populaţia rurală românească, încă de la formarea poporului român, a recunoscut în personalitatea preotului o autoritate socială şi duhovnicească importantă. La fel a fost şi în cazul domnitorilor români, marea majoritate a cărora au colaborat deschis şi fructuos cu Biserica şi cu preoţii: au ctitorit Biserici şi Mănăstiri, au deschis şcoli pe lîngă locaşurile de cult, au făcut donaţii importante pentru instituţiile ecleziastice din ţară şi  de peste hotare.

Nu trebuie să uităm importanţa colosală pe care au jucat-o unele feţe bisericeşti în afirmarea culturii româneşti în evul mediu: Mitropolitul Nifon al Ungrovlahiei, Mitropoliţii Varlaam şi Dosoftei ai Moldovei sau Mitropolitul Petru Movilă al Kievului.  

Mai mult, imnul de stat al Moldovei a fost scris de preotul Alexe Mateevici în zbuciumatul an 1917. Iar una din strofele imnului României, “Deşteaptă-te române”, se începe cu “Preoţi cu crucea-n frunte, căci oastea e creştină…“.

Arătaţi-mi un document românesc dinainte de 1848 în care să se pomenească de rău Biserica. Dintre toate bancurile despre preoţi, arătaţi-mi macăr unul care să fi existat înainte de scrierile lui Ion Creangă. La sigur că nu veţi găsi.

La fel este situaţia şi cu stereotipurile legate de preoţi. Multe dintre ele ne sunt binecunoscute: preoţii sunt hapsîni, preoţii mănîncă prea mult, preoţii sunt supraponderali, preoţii una fac şi alta zic, preoţii au comportament deviat, etc.

În primul rînd, dînşii provin din acelaşi mediul social în care suntem şi noi. Iar dacă în societate noastră domneşte ura, invidia, lăcomia, neruşinarea, de ce criticăm exagerat o clasă socială ai cărei membri provin din această societate?

Altă întrebare: de ce nimeni nu critică obezii din SUA şi Marea Britanie, ci critică exagerat preoţii care sunt prea graşi? Doar primii sunt muncitori şi ar trebui să aibă un corp zvlet, pe cînd preoţii petrec mult timp în rugăciune şi priveghere, şi nu este nimic ieşit din comun să aibă cîteva kilograme în plus.

Şi referitor la “hapsînia” preoţilor: de ce nu vedeţi bogăţia extravagantă a clasei politice, a marilor afacerişti, dar vă împiedicaţi de un slujitor al Bisericii care e nevoit să cerşească practic pentru a întreţine locaşul de cult? Or, nu ştiţi cîte sute de preoţi de prin sate trăiesc la limita sărăciei, fiind nevoiţi să muncească în timpul liber pe cîmp pentru a-şi putea asigura o bucată de pîine?

Nu voi greşi dacă voi spune că prin atitudinea lor batjocoritoare, mulţi oameni sunt duşmani ai propriului popor. Această atitudine le-a fost impusă pe parcursul a multe decenii de laicizare comunistă şi va mai rămîne să ne dezbine poporul încă mult timp de acum înainte.

Dragii noştri “critici”, mentalitatea marxistă încă mai domneşte în gîndirea voastră, şi acest lucru dăunează mult unităţii poporului nostru. Nu vă împiedică nimic să vă reîntoarceţi cu faţa spre valorile uitate ale poporului nostru şi să vă daţi seama că nu mai sunt preoţii atît de păcătoşi, precum păcătoasă şi degradată este societatea noastră.