Despre dragoste

E stranie viata. Si oarecum frumoasa prin asta. Si noi suntem stranii…

De o saptamana ar trebui sa fiu la cativa mii de km departare. Intr-un studio micut, cu o orhidee la geam, bucatarie intru-un colt si 15 min de mers pana la Turnul Eiffel. Eu, insa, sunt in apartamentul meu seria 143 (visul tinerelor cupluri optzeciste), intr-o camera cu pereti intunecati, cu cateva sute de carti si un rest de orhidee care asa si nu a mai inflorit in acest spatiu umbrit. In urechi acelasi Damien Rice, acaeasi dezordine pe masa, bujori ofiliti, teancuri de bratari, lumanari prafuite in asteptarea celui care se va incumeta sa le mai aprinde o data. Fotografii de epoca pe pereti, colectie de sticle intr-un colt, palarii vietnameze, lampi colorate si o lustra decadenta. Asta e tot ce am. Intr-un spatiu care nu-mi apartine.

Eu nu am plecat. Si pentru prima data in viata nu m-am simtit obligata sa dau explicatii. De ce raman in tara aceasta de rahat? De ce continui sa-mi urc copilul in microbuzele “mortii” si sa-l chinui cu sitemul nostru de invatamant? De ce nu vreau sa traiesc la Paris? De ce? De ce? De aceea…

***

Intr-o duminica de toamna timpurie am iesit cu fetele mele la plimbare. Am fost la Vivariu. Am fost la Muzeul Etnografic. Am ras, ne-am enervat pe Ilinca, Ilinca s-a infuriat pe noi, ne-am pupat, ne-am tinut de mana. Ne-am sunat baiatul. El locuia la o aruncatura de bat de Muzeu. Ne-a invitat la ceai, cafea si prajituri la o patiserie din apropiere. Am iesit in strada. Am intalnit o prietena comuna. Am vorbit. Am barfit. Ne-am despartit. Baiatul s-a intors in apartamentul sau din spatele Muzeului. Prietena comuna si-a continuat plimbarea duminicala. Noi am plecat acasa. Totul s-a intamplat pe o suprafata de un kilometru patrat.

Chisinaul e un sat. Iar eu am crescut la bunica la tara si am nevoie de vecini, rude, cunostinte, amici. Oameni pe care ii voi evita. Pe care nu ii voi suna. Iar atunci cand ei vor suna la usa – nu voi deschide. Si din cauza ca sunt atat de inchisa si speriata de lume, anume din aceasta cauza am nevoie de ei. Sa nu mor singura.

***

O seara de primavara tarzie. Ochi rosii. Cap patrat. Par zburlit. S-a terminat ziua de lucru. Mi-am sunat prietena care lucreaza la cativa pasi de biroul meu. Ne-am intalnit “ca de obicei”. Petru Movila colt cu 31 august, in fata chioscului de tigari. Ea are un cap mai patrat decat al meu. Doi copii, un sot, o viata care izbucneste uneori ca un gheizer. Ne cunoastem mai mult de 10 ani. Noi ne-am vazut in stari in care nici mamele noastre nu ne-au vazut. Cu exceptia isteriilor din cauza iubirilor pierdute. Directie – terasa de la Palat. Doua beri, un pachet de tigari, ochi obositi si flamanzi, ascunsi dupa ochelari. Disperare care pluteste in aer. Love is in the air… 

O sunam pe Fata cu Parul Negru. Nebuna. Ispita in carne si oase. Ea este a treia. Poarta si ea ochelari negri. Obosita, epuizata, frumoasa. Vesnic plecata la alt capat de lume. In telefon se aud cuvintele ei “Sunt aici, in oras. Veniti!” Alergam ca doua nebune doua cartiere in vale. Intr-o rasuflare. Pe tocuri, cu ochelari pe ochi, cu genti care se balabanesc pe umar. A venit, ea, a treia!

Seara s-a incheiat intr-o noapte transparenta, cu miros de iasomie. Oameni frumosi, oameni dragi. Oameni facuti dintr-un aluat. Pe care ii vei iubi o viata. Neconditionat. Insetat. Drumul spre casa. Lacrimi intr-un colt de taxi. Liniste. Prietenii tac atunci cand durerea ta iese la plimbare.

***

Ieri dupa-amiaza. Cica Chisinaul e paralizat. O fi. Noi insa gasim un microbuz. Pe bancheta din spate sta o cunostinta. Daca tot traim intr-un sat…Ilinca a dansat pentru un concert dedicat Zilei Copiilor. In program urmeaza concertul cu copii vedete si parinti nu mai stiu de care. Ilinca are bilet. Eu nu am. Ca de, sunt la Paris! Inmanez fata unei mamici din clanul nostru. O intalnesc, in multime, pe prietena cu doi copii si cap patrat, fac trei pasi si-o saritura si sunt in piscina. Piscina din spatele Guvernului. In Chisinau totul e la o aruncatura de bat.

Picura cu stropi mari, ca ouale de hulub. Cerul e greu si intunecat. In departare, pe undeva pe la Ciocana, e soare. Sau doar imi pare. Picaturile imi cad pe fata, capul e greu, de parca mi s-a turnat plumb in urechi. Plutesc pe apa, cu fata in sus, cu ochii in Cosmos. Departe-departe, sus-sus, zboara niste pasari. Eu zbor cu ele. Pista mea e goala. Sportivii innoata pe pista paralela.

***

Eu inca nu am despoerit in intregime care e sensul vietii, dar presupun ca el se afla in stransa apropiere de ceea ce numim noi “dragoste”. Daca deagoste nu e, nimic nu e…(e dintr-un cantec, nu?) Printr-o singura numarare, pentru care mi-au ajuns degetele de la o mana si jumate, am inteles ca Parisul ramane in urma Chisinaului. La Chisinau sunt panouri publicitare, gherete, microbuze, deservire naspa in localuri si o mana de oameni pe care ii iubesc. Pana la tremurici. Pana la uitare de sine. Eu nu pot inventa un motiv mai bun pentru a trai. Oriunde.

***

Nu am vrut sa dau explicatii. Si toate aceste cuvinte nu sunt explicatii. Cele 887 de cuvinte scrise pana acum sunt despre dragoste.