Hermeneutica, în concepția populară, desemnează o interpretare, exegeză sau explicare.
Ca știință, ea nu este pur și simplu o interpretare ci o teorie generală a interpretării. (Trebuie de avut în vedere faptul că în procesul hermeneutic are loc o permanentă decodificare, ceea ce vrea să spună că interpretare nu există decât acolo unde este un înțeles ascuns).
Există două orientări cu privire la hermeneutică, la sarcinile și posibilitățile ei. Astfel, după Schleiermacher, hermeneutica este o artă ce instituie reguli clare de interpretare. Prin această definiție, putem observa caracterul normativ al hermeneuticii precum și necesitatea acesteia (se poate spune că apariția unei hermeneutici era la fel de necesară ca apariția logicii în antichitate). Pentru alții (cum ar fi Martin Heidegger, Paul Ricœur) hermeneutica trebuie să renunțe la acest ideal al normativului și să devină o fenomenologie – o reflecție asupra fenomenului interpretării.
Conceptul de interpretare are mai multe accepții. Astfel, dacă orice limbaj presupune o interpretare (permanente decodificări), atunci hermeneutica ia forma teoriei generale a limbajului. Însă, după cum spunea Nietzsche, nu se poate vorbi de interpretare decât unde e un sens ascuns, nu expresii clare. În acest caz, interpretarea este actul de transformare a ceea ce părea neinteligibil, obscur, misterios, în inteligibil. Acesta este și obiectul hermeneuticii filosofice – transformarea a ceea ce e obscur în expresii clare.
Prin urmare, obiectul hermeneuticii filosofice nu poate fi unul marginal, ci unul fundamental, înţelegerea fiind absolut necesară. Nietzsche credea că nu lumea în sine e esenţială, ci felul în care un anumit om înţelege un fapt istoric, căci nimic nu e fapt pur, totul e interpretare. Tocmai universalitatea fenomenului interpretării stă la baza filosofiei ca ştiinţă.
Având în vedere acestea, se poate spune că modernii au pus bazele a diverse hermeneutici având conştiinţa clară a necesităţii unei hermeneutici universale (Dilthey). Sunt consemnate perioade în care problema interpretării este acută, fiecare perioadă reprezentând o ruptură faţă de tradiţie (în fond, evoluţia este o istorie a crizelor). În secolul XVII, apar o serie de tratate hermeneutice ce conţin reguli de urmat pentru stabilirea sensului exact al interpretării, hermeneutica fiind un organon al ştiinţei apărut după Renaştere. Kant, implicând subiectul cunoscător chiar şi în domenii precum matematica şi fizica, redefineşte şi conceptul de “hermeneutică”. Lui îi urmează romanticii germani (Schlegel şi Schleiermacher). Ei redefinesc hermeneutica astfel încât ea să cuprindă şi aspectul subiectiv al fenomenului interpretării, păstrându-se şi regulile stabilite în mod tradiţional.
Astfel, în viziunea romanticilor germani, hermeneutica devine fundamentul tuturor ştiinţelor istorice, nu numai al teologiei, ruptura având loc odată cu Schleiermacher. Tot acum se pun bazele şcolilor de recuperare a textelor originale (nepervertite de tradiţie). Schleiermacher detaşează hermeneutica de un domeniu anume şi o întemeiază ca teorie generală a interpretării. După romantici, secolul XIX este secolul istorismului, secol în care se descoperă efectiv istoria. Aspectul inconştient al creaţiei a favorizat interpretarea psihologică a urmaşilor. Hermeneuţii (Dilthey, Droysen, Rainken) erau preocupaţi de oferirea unei critici a raţiunii istorice, ca fundament a ceea ce neokantienii precum Windelmonnt şi Rickert au numit ştiinţe ale spiritului. Astfel, hermeneutica e legată de caracterul ştiinţific al disciplinelor spiritului.
Pentru Dilthey, interpretarea ar fi imposibilă dacă “expresiile de viaţă” ne-ar fi în întregime străine; ea nu ar fi necesară dacă în expresiile de viaţă s-ar cunoaşte totul; între aceste două extreme îşi are locul hermeneutica.
În secolul XX, Heidegger, Gadamer, Derida au pus în evidenţă universalitatea hermeneuticii. Înţelegerea e o facultate specific umană, ca şi gândirea. Aşa că hermeneutica este o disciplină asemănătoare logicii sau psihologiei. Din acest punct de vedere preocupările de interpretare, fie a textelor, fie a sistemelor de simboluri şi semne, apar ca preistorie a hermeneuticii secolului XX (Gadamer).
Această concepţie, conform căreia hermeneutica aristotelică, cea protestantă, fac parte din preistoria hermeneuticii universale a fost criticată. Cu atât mai mult cu cât termenul de “hermeneutică” provine din “hermeneunein” care înseamnă atât a enunţa (despre enunţuri se ocupă Aristotel), cât şi a interpreta şi a traduce dintr-o limbă în alta. Ultimele două semnificaţii se pot reduce la una singură, pentru că o traducere implică și interpretarea (de litera sensului şi de spiritul lui). Orice discurs nu este decât o traducere a gândirii în cuvinte şi o transformare a spiritului în limbaj. În ce măsură această transformare e fidelă este problema fundamentală a hermeneuticii. Hermeneus, în mitologia greacă, era acela care se ocupa de transpunerea expresiilor confuze în expresii clare, un traducător între zei şi oameni. Până la urmă, hermeneutica din toate timpurile cu aceasta s-a ocupat – cu transpunerea unor sensuri dintr-o lume în alta, dintr-o epocă în alta.
În prezent se disting trei mari accepţiuni posibile ale hermeneuticii, ele constituind, în fond, obiective actuale ale disciplinei. În primul rând, este vorba de sensul clasic al termenului, acel de artă de a interpreta textele. Iniţiată şi dezvoltată mai ales în cadrul disciplinelor care interpretau textele sacre sau canonice, fiind vorba de teologie (hermeneutica sacra), de drept (hermeneutica juris) şi de filologie (hermeneutica profana), şi urmărea un scop totalmente normativ, întrucât propunea reguli, precepte sau canoane, care permiteau o descifrare corectă a textelor. Proiectul lui Schleiermacher, despre o hermeneutică universală anunţă însă a doua concepţie a hermeneuticii, pe care o va fundamenta Wilhelm Dilthey. Hermeneutica devine, astfel, o reflecţie metodologică asupra cunoaşterii adevărului şi asupra statutului ştiinţific al ştiinţelor umane. A treia accepţiune a hermeneuticii a apărut ca o reacţie la această înţelegere metodologică a ei, calificând-o drept filozofie universală a interpretării. Ideea porneşte de la constatarea că înţelegerea şi interpretarea nu sunt metode operate doar în domeniul ştiinţelor umane, ci procese esenţiale ale vieţii înseşi. Interpretarea este, aşadar, o coordonată fundamentală a prezenţei noastre în lume. Această extindere a sensului interpretării a condus la obţinerea unor progrese remarcabile de care a beneficiat hermeneutica în secolul XX şi care se datorează în principiu celor două personalităţi de renume: Nietzsche şi Heidegger.
Hermeneutica este, aşa cum am arătat, o disciplină filozofică prin excelenţă, care, de-a lungul timpului, a căutat să constate, în lumea schimbărilor şi a inconsistenţei:
1. realul interpretat ca existenţă continuă;
2. posibilităţile de cunoaştere a realităţii reduse la formula: a fi înseamnă a fi cunoscut;
3. sensul interpretării hermeneutice, deci comunicarea, ceea ce înseamnă că există doar faptul exprimat, comunicat, adică semnificat.
Dacă primul aspect din câmpul de interese al hermeneuticii este de natură ontică, al doilea şi al treilea – cunoaşterea şi comunicarea – sunt de natură gnostică. Odată cu identificarea comunicării, ceea ce există capătă caracteristici similare limbii, comunicabilului. În felul acesta, lumea devine propriu-zis lume a semnificaţiilor. Omul trăieşte în lume sau, mai precis, are o lume, şi nu un mediu, cum este cazul animalului, numai datorită limbii. Ceea ce înseamnă că întreaga viaţă a omului este nu numai strâns legată de semnificaţii, ci chiar imposibilă fără ele. Pentru filozofia actuală, care pune accentul pe comunicare, nu există decât semnul, aşa încât „ceea ce este” sau ceea ce putem cunoaşte (realul) se reduce la ceea ce putem comunica sau semnifica. Această modalitate de interpretare a hermeneuticii o putem regăsi în cele trei tendinţe istorice ale filozofiei occidentale:
1. filozofia analitică anglo-saxonă;
2. filozofia fiinţei, a lui Martin Heidegger, adică filozofia germană în care îşi are originea atât existenţialismul francez, cât şi hermeneutica filozofică;
3. filozofia franceză a limbii, structuralismul francez şi semiologia structuralistă.
Filozofia analitică, cea mai apropiată de formula anterioară a ei, cea a cunoaşterii, investighează fie limbajul ştiinţei – Russell, Carnap, Hempel –, fie limbajul cotidian – Ryle, Austin, Strawson, Moore –, dar este sintetizată profund în gândirea lui Ludwig Wittgenstein. Acesta identifică lumea cu limbajul, alcătuit din propoziţii logice. Filozofia respectivă a elaborat o metodă nouă de analiză logică a limbajului, deşi continuă să se bazeze pe vechea hermeneutică clasică definită ca artă de interpretare a textelor. Celelalte două orientări, filozofia fiinţei şi filozofia limbii, fără a constitui o sinteză filozofică distinctă, sunt chemate să jaloneze câmpul problematic al raţionalităţii semnificante.
Mutaţia ontologică ce a condus la apariţia omului, concomitentă cu apariţia limbii, a deplasat fiinţa umană spre cuvânt, adică spre semnificare. În această ordine de idei, amintim că încă Heraclit susţinea că „stăpânul al cărui oracol este la Delphi nu spune şi nu ascunde: el semnifică”. În acelaşi timp, hermeneutica modernă are ca obiect principal de studiu discursul cunoaşterii. De altfel, importanţa limbii pentru existenţa umană şi pentru esenţa umană este definitorie. A fi viu şi a avea darul vorbirii sunt două efecte simultane ale aceleiaşi cauze, adică la nivel uman nu există viaţă fără limbă şi limbă fără viaţă.
A devenit un adevăr incontestabil faptul că omul nu percepe şi nu interpretează lumea aşa cum este ea în realitate, ci numai construind-o; omul nu poate cunoaşte „lucrul în sine”, conştiinţa lui poate doar „construi”, prin experienţă, obiectul. Ceea ce vedem şi ceea ce auzim nu există cu adevărat. Nu există culori, ci doar radiaţii electromagnetice, cu lungimi de undă diferite; nu există sunete în natură, ci numai vibraţii cu anumite frecvenţe. Culorile, ca şi sunetele, există doar în mintea noastră, la nivelul cunoaşterii. Cu alte cuvinte, felul în care înţelegem realul depinde de modul în care l-am construit. Omul este cel care conferă raţionalitate lumii, nu invers, dar autonomia activităţii spiritului e susţinută de o coincidenţă principială cu realul.
Oricum, limbajul primează cunoaşterii: copilul învaţă mai întâi să vorbească şi felul cum îşi reprezintă el lumea este tributar ordinii prime a semnificaţiilor. Or, cum poate omul decide înainte de cunoaşterea operaţională, decât pe temeiul semnificării şi al analogiilor pe care aceasta le susţine? Adică, în temeiul ordinii prime date de articularea semnelor limbii.
În filozofie, inclusiv în hermeneutică, ştiinţa care se ocupă cu studiul semnelor este numită semiotică sau semiologie.
Semiotica a apărut din studierea științifică a simptomelor fiziologice induse de anumite boli sau stări fizice. Hipocrat (460 – 337 î. Cr.), întemeietorul științei medicale occidentale, a fost cel care a instituit semiotica ca pe o ramură a medicinei, având drept scop studierea simptomelor – simptomul fiind, în fapt, un semeion „marcă, semn” care reprezintă altceva decât pe sine. Sarcina primordială a medicului, susținea el, este de a lămuri cărui fapt anume îi ține locul un simptom. Diagnoza medicală este, în fapt, știință semiotică, de vreme ce ea se bazează pe principiul că simptomul fizic se reprezintă nu pe sine, ci o stare sau o condiție internă. Medicul Galen din Pergam (139 – 199 d. Cr.), câteva secole mai târziu, a inclus și mai decis semiotica în practica medicală.
Studiul semnelor în termeni nemedicali a devenit o preocupare a filosofilor în jurul epocii lui Aristotel (384 – 322 î. Cr.) și a filosofilor stoici. Potrivit definiției lui Aristotel, semnul constă din trei dimensiuni:
1. Componenta fizică a semnului propriu-zis (sunetele care alcătuiesc cuvântul);
2. Referentul asupra căruia atrage atenția (obiectul, fenomenul sau ființa desemnat de acel semn);
3. Evocarea de către el a unei semnificații (ceea ce transmite referentul din punct de vedere psihologic sau social).
Aceste trei dimensiuni sunt simultane: este imposibil să te gândești la cuvântul „pisică” fără a te gândi în același timp la tipul de mamifer la care se referă și fără a trăi semnificațiile personale și sociale pe care le impune un atare referent.
Următorul pas major în studiul semnelor a fost acela făcut de către Sf. Augustin (354 – 430 d. Cr.), filosof și gânditor religios care a făcut printre primii distincția clară dintre semnele naturale (simptome, semnale ale animalelor etc.) și cele convenționale (de factură umană) și a adoptat concepția potrivit căreia există o componentă interpretativă inclusă în totalitatea procesului de reprezentare. John Locke (1632 – 1704), filosof englez care a stabilit principiile empirismului, a introdus studiul teoretic al semnelor în filosofie prin cartea sa Essay Concerning Human Understanding (1690), anticipând că el le va îngădui filosofilor să înțeleagă interconexiunea dintre reprezentare și cunoaștere. Sarcina propusă de el a rămas însă practic neobservată până când ideile lingvistul elvețian Ferdinand de Saussure (1857 – 1913) și cele ale filozofului american Charlea S. Pierce (1839 – 1914) au ajuns să constituie baza necesară circumscrierii unui câmp autonom de investigație ce a urmărit să înțeleagă structurile care fundamentează deopotrivă producerea și interpretarea semnelor. Prisma care călăuzește semiotica structuralistă este, în fapt, că tiparele recurente ce caracterizează sistemele semice reflectă structurile înnăscute ale corpului uman și ale psihismului uman. Aceasta ar explica de ce formele de expresie pe care le creează oamenii și la care ei reacționează pretutindeni în lume sunt atât de semnificative și de lesne inteligibile în cuprinsul culturilor. În al său Cours de linguistique generale (1916), manual asamblat după moartea lui de către doi foști studenți, Saussure folosea termenul de semiologie pentru a desemna domeniul propus de el pentru studierea acestor structuri.
Saussure a stabilit că studiul semnelor poate fi divizat în două ramuri – cea sincronică și cea diacronică. Prima se referă la studiul semnelor la un moment dat, de regulă în prezent, iar cel de-al doilea la investigarea modului în care semnele se schimbă ca formă și semnificație de-a lungul timpului.
Semiotica este deopotrivă o știință, cu propriul său corpus de descoperiri și de teorii, și o tehnică de studiere a tot ce produce semne. Iată motivul pentru care Charles Peirce a definit semiotica, așa cum procedase și filosoful John Locke înaintea lui, ca „doctrina” despre semne. Cuvântul doctrină n-a fost utilizat de către Peirce în sensul rău religios, ci mai degrabă în accepția sa fundamentală de „sistem de principii”.
Comunicarea umană se bazează pe stimuli senzoriali, astfel că receptorul înregistrează un suport perceptibil (de natură variabilă) și reține un sens, o semnificație. Semnul poate fi considerat ca fiind tocmai „acest suport perceptiv și cea mai mică unitate ce are sens într-un cod dat”. Semnul este rezultatul asocierii dintre un element perceptiv – semnificantul – și un element conceptual neperceptibil – semnificatul. Relația dintre semnificant și semnificat este semnificația. În diagrama lui Saussure, semnificația este reprezentată prin cele două săgeți: semn.

Figura 1. Interpretarea semnului de către Saussure
El afirmă că: „Cine spune semn spune semnificație și cine spune semnificație spune semn; a lua ca bază semnul (și numai semnul) nu doar că este inexact, dar pur și simplu nu spune nimic, din moment ce, atunci când își pierde toate semnificațiile, semnul nu este nimic altceva decât o figură vocală”.
Reproșul adus lui Saussure a fost acela că a neglijat relația dintre semn și realitate (semnul lingvistic și realitatea la care se referă). Realului îi aparțin referenții, adică lucrurile din natură, artefactele, ființele și plantele pe care nu le putem trece cu vederea. Neluarea în calcul a funcției referențiale nu a însemnat totala ei respingere; punerea ei în paranteze din rațiuni metodologice poate să apară ca justificată la nivelul analizei formale imanente limbajului, dar nu mai poate fi susținută la nivelul unei analize globale a noțiunii de semn. La acest nivel nu se poate face abstracție de funcția practicilor semiotice de a permite omului să interacționeze cu ceea ce se află în afara universului semnelor.
Peirce a definit semnele prin așa numitul triunghi semiotic, în care sunt evidențiate semnul, obiectul și cel care interpretează semnul:

Figura 2. Triunghiul semiotic al lui Peirce
În contrast cu modelul lui Saussure, modelul de semn al lui Peirce caracterizează în mod explicit referentul – ceva mai presus de semn la care se referă vehiculul semnului (nu în mod necesar un lucru material). De asemenea, caracterizează interpretantul care conduce la „serii infinite” de semne, astfel încât, în același timp, modelul lui Peirce pare să sugereze o independență relativă a semnelor față de referenți. Pentru Peirce, realitatea poate fi cunoscută via semne.
Semiotica îşi axează fundamentarea sa teoretică pe două axiome care fac din semn, în principiu, un obiect sui-generis:
a) pansemia – totul e semn sau orice are o semnificaţie (sau, cel puţin, poate avea);
b) polisemia – orice semn (obiect) poate avea mai multe semnificaţii (unicitatea existenţei nu determină unicitatea semnificaţiei).
În accepţiunea lui C. S. Peirce toată gândirea se exprimă prin semn, iar pansemia admite că lumea nu se compune din două feluri de lucruri: din semne şi non-semne, ci din lucruri cu semnificaţie şi lucruri fără semnificaţie. În acelaşi timp, pentru Peirce a avea semnificaţie înseamnă cognoscibilitate. Polisemia, a doua axiomă, este mai puţin evidentă.
La F. de Saussure pansemia este evidentă, pentru că limba este un sistem de semne unde totul are semnificaţie. Vorbind de cunoaştere, ca şi de gândire, de altfel, produse în baza limbii, vom afirma că limba acoperă totul; ea este, de fapt, lumea. Semnificaţia în acest caz se leagă mult mai firesc de comunicare. În viziunea lui Saussure polisemia presupune că în limbă orice unitate poate avea mai multe semnificaţii.
Semiotica lui Peirce şi semiologia lui Saussure au rămas multă vreme în imersiune culturală: nepublicate, dar cunoscute şi transmise prin discipoli. Ch. W. Morris îl continuă pe Peirce, dar o face într-un context teoretic schimbat, cel al behaviorismului. Aşadar, comportamentul, şi nu cunoaşterea, condiţionează semnificaţia. Semiotica permite acum o reinterpretare a disciplinelor numite în mod curent logică, matematică şi lingvistică. Semiotica nu mai este doar o ştiinţă printre altele, ci Organonul sau instrumentul tuturor ştiinţelor.
Dezvoltarea semioticii este o etapă a procesului de unificare a ştiinţelor care tratează în întregime sau parţial semnele; această dezvoltare va umple, treptat, golul dintre ştiinţele biologice, pe de o parte, şi ştiinţele psihologice şi sociale, pe de alta, va explicita relaţia dintre ştiinţele numite „formale” şi ştiinţele numite „empirice”. În semiotică Morris distinge între:
1. semantică – aceasta studiază relaţia semnului cu semnificaţia sa, expresiile formale şi designatele lor, tratează sensul expresiilor şi include teoria adevărului şi deducţiilor logice;
2. sintaxă – care studiază relaţia dintre semne (expresii) şi oferă reguli de formare ale acestora;
3. pragmatică – disciplină care studiază relaţia dintre semne şi utilizatorii lor şi cuprinde ştiinţe cum sunt „fiziologia limbilor”, psihologia, etnologia etc.
Structuralismul francez, în schimb, – Claude Levi-Strauss, Roland Barthes, Michel Foucault, Jacques Lacan, Lucien Goldmann, Pierre Francastel, Louis Althusser – îl continuă pe Saussure. Noua doctrină anunţă că lumea şi omul nu există decât trecute prin limbaj. Lingvistica este deci, am spune, mai mult chiar decât semiologia, disciplina-pilot, iar comunicarea devine paradigma teoretico-metodologică pentru semnificare. Prin reducerea semnului la sistem (de fapt, la structură chiar), apare o contragere analitică a semanticului la sintactic şi ignorarea aspectului pragmatic. Semiologia structuralistă se axează pe autoînchiderea referenţială a sistemelor semnificante, ceea ce atribuie literatura, arta, în general, la toate celelalte sisteme semnificante. Totuşi, în aceste semiologii, calitatea de semn, parametrul de sistem semnificant şi autonomia limbii sunt mai pregnante ca oriunde în altă parte.
În fine, mai apare şi o problemă terminologică: semiotică sau semiologie. Semiotică este termenul grec, utilizat în variantele apropiate de logică şi teoria cunoaşterii şi de circulaţie mai ales în mediul anglo-saxon. Termenul este utilizat apoi şi pentru a defini o parte a semiologiei, care, alături de lingvistică, studiază domeniul complementar al semnelor non-verbale. Semiologia generală, termen vehiculat mai ales în Franţa, ar desemna o ştiinţă ce cuprinde lingvistica şi semiotica. Optăm pentru acest termen ca un omagiu savantului elveţian F. de Saussure (cu toate că semiologie se numeşte şi disciplina medicală despre semnele bolii). Lingviştii germani utilizează, într-o accepţiune similară, termenul semasiologie, dar care nu este folosit în hermeneutică, fiind rezervat în întregime studiului semnificaţiei semnelor verbale.
Dacă Saussure anunţa numai necesitatea constituirii unei semiologii generale, structuraliştii francezi se plasează deja pe teritoriul acestei ştiinţe din care fac o întreagă filozofie. Folosind lingvistica saussuriană ca pe o adevărată disciplină-pilot, structuraliştii au impus ideea pansemiei – totul este semn, orice are / poate avea semnificaţie – şi a polisemiei – orice semn poate avea mai multe semnificaţii (unicitatea existenţei nu determină unicitatea semnificaţiei), transformând semiologia într-o hiperteorie şi metodă interdisciplinară de interpretare.
Pornind de la ideea că lumea omului există numai trecută prin limbaj, semiologii structuralişti încep prin a analiza sistemele semnificante – în primul rând literatura şi miturile – şi, în general, cultura ca ansamblu al sistemelor semnificante, dar concep cultura ca nediferenţiată de civilizaţie şi coextensivă societăţii. Până la urmă, în această perspectivă şi natura este, de fapt, o idee culturală, iar întreaga lume nu este decât o lume de semne, un imens text.
În hermeneutică mai persistă tradiţiile filozofiei practice. Mai difuză şi mai puţin pretenţioasă, ea continuă să se preocupe, în primul rând, de studiul macrosemnelor, adică al textelor-monument, al operelor şi capodoperelor, dar şi al comportamentului uman (Helmut Seifert, Ineichen). Hermeneutica se interesează de tot ceea ce presupune act de înţelegere şi nu doar de ceea ce e comprehensiune culturală. Altfel spus, hermeneutica, în exprimarea metaforică a lui Aurel Codoban, ne spune povestea din spatele cuvântului, naraţiunea care susţine semnificaţia cuvântului şi îi conferă un sens, tot aşa cum mitul povesteşte simbolul şi îi asigură circulaţia.
Triada conceptelor hermeneuticii: explicitare, interpretare, comprehensiune funcţionează în mod tradiţional prin prezumţia că orice hermeneut ajunge să înţeleagă doar după ce în prealabil a explicitat şi interpretat semnele, de aceea hermeneutica a fost definită drept teorie a interpretării comprehensive, a interpretării care conduce la înţelegere. Odată cu Heidegger însă obiectivul hermeneuticii este refundamentat, căci comprehensiunea nu mai este urmarea exegezei, ci este fundamentul oricărei interpretări sau explicitări. Comprehensiunea este modul de a fiinţa al interpretului, fenomenul general uman cel mai impor¬tant, pentru că nu este un simplu proces de gândire, ci implică sentimentul, voinţa etc., pe scurt, întreaga existenţă umană.
Aşadar, hermeneutica interpretează orice fel de text, gest sau act uman, ca şi cum acesta ar răspunde la o întrebare care îi conferă sensuri proprii. Astfel, a căuta sensul unei scrieri înseamnă a găsi mai întâi întrebarea potrivită la care aceasta răspunde. Orice text valabil, semnificativ, răspunde la o astfel de întrebare. Când creăm un text trebuie să avem o întrebare bine pusă la care să răspundem corect. Într-o perspectivă istorică pluralistă (nu lineară), orice mare civilizaţie este un răspuns corect în raport cu o provocare (în raport cu o întrebare).
Scopul hermeneuticii este descoperirea întrebării la care răspunde textul, ceea ce implică contextul (locul şi momentul), pretextul (ocurenţa, ocazionalitatea răspunsului) şi subtextul (deci ceea ce textul, purtând cu sine, nu are în intenţionalitatea comunicării). Textul se află într-un con¬text datorită unui pretext şi acoperă mereu un subtext pe care-l poartă cu sine. Regula secundară ce decurge de aici este cea a cunoştinţelor prealabile contextuale (gramaticale, istorice, estetice, psihologice) pe care trebuie să le avem pentru a putea interpreta un text. În acelaşi timp, regula esenţială rămâne cea filologică, a înţelegerii părţilor prin întreg şi a întregului prin părţi: este regula cercului hermeneutic. Aşadar, trebuie să înţelegem întregul pornind de la părţi, iar părţile raportându-le la întreg.
Semiologia structuralistă, cu toate implicaţiile ei filozofice sau teoretice, este rezultatul considerării stricte a limbii din perspectiva unică a funcţiei de comunicare. Putem spune fără să greşim că semiologia structuralistă este o semiologie a comunicării. Dar este posibilă şi o semiologie diferită, pe care, puţin forţat, am putea-o numi semiologie a semnificării. În această accepţiune hermeneutica ar putea fi considerată o semiologie a semnificării. Distanţa naturală dintre semiologie şi hermeneutică este distanţa dintre conceperea limbii şi a textelor din perspectiva funcţiei de comunicare sau din perspectiva procesului de înţelegere.
Semiologia are ca obiect semnul şi vede în el un rezultat al diferenţelor susţinute de sistemul semnificant, de structură. Hermeneutica îl defineşte ca simbol şi caută în el asemănările care evidenţiază arhetipul. La limită, semiologia poate apărea ca o hermeneutică negativă, care se mulţumeşte să reducă simbolul la semn.
Aşa se face că, în pofida a ceea ce le desparte, semiologia structuralistă şi hermeneutica heideggeriană se află de aceeaşi parte a baricadei teoretice, de partea problematizării limbii. Pentru ambele, limba este o realitate autonomă, chiar o realitate primordială, numai că fiecare o priveşte de pe un alt versant. Pentru ambele, semnificativul este cea mai înaltă formă a raţionalului.
În ceea ce priveşte hermeneutica lui Gadamer, aceasta se formează în trena filozofiei heideggeriene şi în dialog / opoziţie cu semiologii structuralişti. Dar ca şi semiologii structuralişti, Gadamer afirmă că limba l-a făcut pe om şi nu invers. Limba nu este un instrument pe care să-l folosim (în definitiv, s-o recunoaştem, omul nu mai e definibil atât prin gândire, cât prin limbaj; suntem mai siguri că omul vorbeşte, decât că gândeşte: mai degrabă decât animal raţional, omul este un animal locvace). Atât Heidegger, cât şi Gadamer consideră că limba nu este un obiect opus subiectului, ci un orizont solidar cu subiectul având deschidere spre viitor, incluzând obiectivitatea în propria-i procesualitate. Relaţia om – limbă diferă de relaţia subiect – obiect. Limba nu e nici emergenţă a subiectivităţii: ea este o substanţă coerent structurată, care nu e centrată pe ego. Limba este fluxul efectiv al existenţei umane.
În fine, semiotica hermeneutică are tangenţe directe cu semasiologia, deşi ultima se limitează la studierea semnelor verbale, adică se află în raport de subordonare faţă de semiotică sau semiologie. Totodată, semasiologia beneficiază de unele noţiuni şi principii metodologice utilizate frecvent în semiotică (semantica, sintaxa şi pragmatica), având în acelaşi timp metode şi principii proprii de investigaţie (analiza componenţială, metoda comutabilităţii, principiul opoziţiilor etc.), ceea ce ne permite să considerăm semasiologia ca fiind o disciplină distinctă în raport cu hermeneutica.