Despre multa vorbire si tacere “(…) Multa vorbire este catedra slavei desarte, prin care aceasta se arata pe sine si se face cunoscuta. Multa vorbire este semnul nestiintei, usa clevetirii, calauza glumelor, slujitoarea minciunii, risipirea strapungerii, nascatoarea trandaviei sau pricinuitoarea ei, inainte-mergatoarea somnului, imprastierea mintii adunate in sine, pierzatoarea pazei de sine, racitoarea caldurii, intunecarea rugaciunii. (…) Cel ce-si cunoaste greselile isi infraneaza limba, iar vorbaretul nu s-a cunoscut inca pe sine cum trebuie. Prietenul tacerii se apropie de Dumnezeu si, vorbind cu El fara sa stie cum, e luminat de Dumnezeu. Tacerea lui Iisus a rusinat pe Pilat, si linistea unui om duhovnicesc mistuie slava desarta. Dupa ce a spus un cuvant, Petru a plans cu amar, pentru ca si-a adus aminte de cel ce a zis: “ Zis-am: pazi-voi caile mele, ca sa nu pacatuiesc cu limba mea” (Ps. XXXVII, 1) si de altul care a zis: “E mai bine a cadea de la inaltime pe pamant, decat din pricina limbii” (Is.Sir. XX, 19). (more…)