Puţini sunt francezii cărora numele de “Jean Thiriart” le spune ceva. Totuşi, între 1960 şi 1969, prin intermediul organizaţiei europeene transnaţionale “Europa Tînără” şi a ziarului lunar “Naţiunea Europeană”, acesta făcea prima încercare, rămasă neegalată, de creare a unui partid naţionalist european. Viziunile ideologice erau bine definite în scrierile sale, care şi astăzi formează un corp doctrinar pentru o parte însemnată a mişcărilor naţionaliste din Europa.

Născut într-o mare familie liberală din Liège (Belgia) care nutrea puternice simpatii pentru stîngism, Jean Thiriart şi-a început activitatea în organizaţia “Garda Tînără Socialistă” şi în “Uniunea Socialistă Anti-Fascistă”. Apoi, în timpul celui de-al doilea război mondial a făcut parte din “Fichte Bund” (o ligă inspirată de mişcările naţional-bolşevice din Hamburg-ul anilor 1920) iar apoi – din gruparea “Amicii Marelui Reich German”, asociaţie care regrupa în Belgia elementele de extremă stîngă favorabile unei colaborări europene, şi în acelaşi timp – anexării la cel de-al III-lea Reich.

Condamnat la trei ani de detenţie după “Eliberarea” din 1945, Thiriart reapare în politică abia în anul 1960, participînd, cu ocazia decolonizării statului Congo, la fondarea Comitetului de Acţiune şi de Apărare al belgienilor din Africa, care  devenit cîteva săptămîni mai tîrziu – Mişcarea de Acţiune Civică. În puţin timp, Jean Thiriart transformă acest mic grup într-o structură revoluţionară eficace care – ţinînd cont de schimbările politice din Franţa acelor ani – va servi ca o trambulină pentru începerea unei revoluţii naţionale europene. 

În acelaşi timp, a fost organizată o reuniune la Veneţia, pe 4 martie 1962. La ea au participat: Thiriart, care reprezenta Mişcarea de Acţiune Civică şi Belgia, Mişcarea Socială din Italia, Partidul Socialist al Imperiului din Germania şi Mişcarea “Uniunea Oswald Mosley din Marea Britanie. Într-o declaraţie comună, aceste organizaţii se declară pentru “crearea unui Partid Naţional European, axat pe ideea de unitate europeană, care nu acceptă satelitizarea Europei Occidentale de către SUA, şi care doreşte unificarea cu teritoriile din Est, din Polonia pînă în Bulgaria, trecînd prin Ungaria”. Dar acest partid nu a avut decît o existenţă foarte scurtă din cauza naţionalismul “arhaic” promovat de italieni şi germani.

Aceasta l-a făcut pe Thiriart să remarce că singura soluţie ar fi crearea unui Partid Revoluţionar European, într-un front comun cu partidele şi ţările opozante ordinului de la Yalta.

În anul 1963, Mişcarea de Acţiune Civică se transformă în organizaţie “Europa Tînără” – care s-a dezvoltat ulterior în Austria, Germania, Spania, Franţa, Marea Britanie, Italia, Olanda, Portugalia şi Elveţia. Această organizaţie s-a remarcat în faţa vechilor mişcări naţionaliste. Ea era puternic structurată, se insista pe formarea ideologică în veritabile şcoli de cadre şi totodată s-a încercat formarea unui Sindicat Comunitar European.

De necrezut, dar “Europa Tînără” a încercat chiar şi crearea “Brigăzilor Revoluţionare Europene” pentru a începe lupta armată contra ocupantului american. În căutarea unui “plămîn” extern, au fost stabilite legături cu China comunistă, cu Iugoslavia, cu România şi chiar cu Irakul, cu Egiptul şi cu mişcările de rezistenţă din Palestina.

Jean Thiriart a întreţinut întîlniri cu Chou-En-Lai (1966) şi cu Nasser (1968), fiindu-i apoi interzisă întrarea în cinci state europene. Însă, potenţialii săi aliaţi au rămas înhibaţi de reflexe ideologice sau de acte diplomatice, care nu i-au lăsat să acorde “Europei Tinere” ajutorul financiar şi material dorit.

Chiar şi în contextul decolonizării, Europa a avut parte de un deceniu de prosperitate, lucru ce a îngrenat existenţe unei organizaţii revoluţionare. Totuşi, ziarele organizaţiei – “Europa Tînără” sau “Naţiunea Europeană” – se bucură de o largă audienţă şi de colaboratori de talie înaltă precum ar fi scriitorul Pierre Gripari, deputatul Francis Pelermo, ambasadorul Siriei la Bruxelles – Selim El Yafi, cel al Irakului la Paris – Nather el Omari, Tran Hoai Nam – şeful misiunii vietnameze în Algeria şi alte personalităţi africane şi arabe.  Iar generalul Peron, aflat în exil la Madrid spunea: “eu citesc cu regularitate ziarul “Naţiunea Europeană” şi îi împărtăşesc în totalitate ideile. Nu doar cele pe ce ţin de Europa, ci chiar şi pe cele ce ţin de întreaga lume.”

(va urma)

tradus de pe http://www.voxnr.com/