Ploaia este şi va fi mereu unul
dintre cele mai romantice fenomene ale naturii pentru mine.
Stropii uşor alunecă pe faţă, pe haine, se îmbibă ...hainele devin altfel, iar tu te simţi de parcă, ai atins norii cu degetele. Intri în casa caldă şi urmăreşti cum curg şiroaele pe sticla geamului, stai aşa cu ochii tinţiţi, iar gândurile zboară prin ploaie, departe, departe... la sărutul cândva ce l-ai avut în ploaia puternică, când ea a cuprins cu căldură în toiul nopţii gândurile celor doi, şi le-a unit într-un sărut atât de pasional, şi atât de romantic. Da, poate teama de ploaie este undeva prezentă, doar ea poate spulbera de multe ori planurile şi ideile, poate îneca dorinţele ce le-ai avut fără să înţelegi cât de minunată este ea. După o ploaie caldă, sufletul se spală de impurităţile spirituale, de atâtea decepţii şi probleme, de atâtea reproşuri inutile şi nemotivate, de unde ele toate s-au luat??? Şi unde ar duce aşa ritm alert, cu toate bubele acestea sufleteşti fără o pauză de cafea, la geamul unde curge viaţa? Doar noi ştim câte urcuşuri şi coborâşuri avem trecute, şi doar noi decidem dacă urmăm drumul nostru pentru a le continua ridica. Dar unde să mai reziste conştientul nostru la atâtea piedici şi ramuri cu spini, fără pauza atât de dorită, când plapuma moale te cuprinde mai dulce ca orice haină, când cafeaua îţi soarbe din amărăciunea ce o ai, iar ploaia...te duce pe valuri undeva unde inima vrea, unde inima iubeşte şi este iubită, şi unde nu mai contează toate mofturile lumeşti, ci doar ....sufletul.
Când va fi următoarea staţie a ploii, vă rog să opriţi ceasul, să cobor treptele oraşului gălăgios, spre fabrica de curăţare a amprentelor a acestuia.
