Chiar este atîtde important pentru unii să vorbească mult, să se impună fără să mai ţină contşi de ceea ce comunică? Se pare că da, altfel nu m-aş confrunta cu acestfenomen în fiecare zi.
Urăsc oameniicare nu pot asculta, schimbă zeci de subiecte şi trec de la o idee la alta fărăsă urmărească un fir logic. Dau dovadă de lipsă de educaţie şi respect faţă deinterlocutor. Nu-mi plac deloc nici indivizii ce nu au nimic bun de spus, darnu pot tăcea. Sunt imposibil de oprit, nu te lasă să-ţi exprimi propria opinieşi cam tot ce zic se rezumă la... nimic. Păcat că unii auce spune, însă nu se prea descurcă la capitolul emotional intelligence şi sepierd pe fonul ăstora ce trăncănesc aiurea. Serios, nu mă interesează ce aifăcut ieri seara, nici ce vei face azi, nici tot subiectul unui film de care nuam auzit în viaţa mea. În aşa momente mă deconectez, zîmbesc şi pornesc „mhm”-ulrepetat de cîteva ori pe minut, doar ca să fac faţă. Mai bine sacrific cevatimp de cît să încerc să schimb modul în care cineva gîndeşte, este imposibil.
Apoi, urăsc cîndcineva mă întrerupe. Uit ce am vrut să spun, îmi pierd „momentul meu de glorie”şi situaţia devine frustrantă. Înţeleg că unii vor să atragă toată atenţiaasupra proprii persoane, dar nu o fac în modul potrivit.
Probabil comunicarea este o artă, una foarte fină şi puţini sunt în stare s-o înţealeagă şi să o folosească. Trist este că ceilalţi nici nu vor să-şi perfecţioneze abilităţile, nu-şi recunosc defectele şi cred că este bine oricum, apoi se miră că nu sunt ascultaţi.
