Cu așa denumiri, ridicate măiestru la fileu, treaba e lesnicioasă. Rotițele se-nvârtesc, spiritul zburdă. Adicătelea, în locul Pinocchiului iscoditor să fi fost, pasul mi-ar fi ezitat puternic între a fi străbătut licențiosul parc Țucămigaura (2,8 km) sau cel din direcția taman opusă, în boscheții căruia unora, japonezi din fire și slabi așa de... porumbel, le e la îndemână, pare-se, și-n ziua de azi a momi - iertat fie-mi termenul, dar așa stă scris - jidani, atârnând obiecte lucioase în frunziș.Una peste alta, nu poci decât a presupune, mai mult din auzite, că dl Itsukushima - după numele căruia, în primii ani ai sec XX, se boteză cu pompă și pamblici, traseul turistic de-al treilea (și ultimul) indicat pe tăblia din poza alăturată - a fost un evreu nemărturisit, remarcabil prin puține lucruri demne de menționat aici, excelând totuși prin a fi onorabilul urmaș al lui Itsak Avishai-san, ani de-a rândul bijutierul curții imperiale, cel care muri de timpuriu și încă verde de-o nestăvilită și nu prea cusher hemoragie, în împrejurări mai puțin măgulitoare - trecute sub tăcere vreme lungă, și anume, în timp ce se lăsase operat fără anestezie de un samurai în retragere pentru a-și reconstitui partea lipsă a prepuțului.
