Era la începutul lunii septembrie a anului 1975. Lunca Prutului se bucura de soare. Costeștii de la gura Ciuhurului cu doar câteva case rămase în picioare își trăiau ultimele luni până la bezna apelor să-I absoarbă definitive. Deoarece avusem ghinion la examenele de intrare la facultatea de istorie a USM, am revenit acasă. Expediția arheologică, care lucrase vara întreagă la Costești și-a schimbat “reședința” în raionul vecin Edineț, în satul Cuconeștii Vechi. În cunoșteam bine pe arheologi și, cum aveam nevoie și de bani, am hotărât să le dau o mâină de ajutor și să mă inițiez puțin în tainele istoriei. N-am așteptat mult și am purces la drum. Când Costeștii începură să-mi privească în spate, în față îmi apăru o panoramă încântătoare. În stânga îmi dădeau onorul nucii care începeau să scuipe cu frunze aurii, iar pe ramuri plesnea coaja fructelor. Trecând de Movila lată, unde se zvonea că ar fi îngropată o comoară turcească, mă absorbi o imagine unică. În vale, Prutul ăși ducea calm apele spre Dunăre, străjuit de pe uscatul opus de o gospodărie singuratică, uitată acolo de Dumnezeu. Am adorat-o nițel și mi-am continuat drumul spre Dumeni. În sfârșit, după ore bune de marș neforțat am ajuns la Cuconești. Mai bine zis, la marginea lor. Tabăra arheologilor cu denumirea „Oper-grupa SS Dergaciov” (incredibil, dar securitatea comunistă își cam pierduse vigilența), era așezată într-o fostă brigadă de tractoare. În echipa scormonitorilor, din care făceau parte reprezentanți ai orașelor Chișinău, Moscova, Leningrad, Ulianovsk, Krasnoiarsk, am fost primit fără mare ceremonie. Chiar a doua zi, înarmați cu unelele necesare, am urcat în mașină și am plecat să deranjăm odihna celor morți de câteva milenii. Din morminte luam doar craniile și oasele mai mari pe care le puneam în lăzi și le depozitam într-o cameră specială. Pe lângă acestea, de multe ori găseam vase de ceramică și obiecte din bronz. Cam la mijlocul lui octombrie ni s-au terminat proviziile de hrană. Conducerea expediției ne-a dat liber pentru o săptămână pănă revine din capitală cu camionul plin de merinde. Într-o zi de luni, după expirarea micului concediu, m-am reîntors. În tabără însă, domnea o liniște de cavou. Mi-am zis că, probabil, am încurcat ceva și nu-mi rămâne decât să aștept. Astfel, într-o singurătate aproape depresivă au trecut zilele de luni, marți și miercuri. Somacul începuse să-mi ceară socoteală, căci uitasem deja de mirosul cărnii. Joi, foamea mă trezi dis-de-dimineață. Bruma cu sărutul ei matinal și rece îmi mai turnă încă o doză de pesimism în toată indispoziția care și așa mă ținea strâns în frâu. După ce am făcut un tur în jurul taberei, m-am gândit că n-ar fi rău să trag un pui de somn de câteva ore. Vorba veche: „chiar și somnul cel de zi/tot te poate liniști”. Un timp m-am zvârcolit în pat ca o șopârlă călcată pe cap, cum scrie I.L. Caragiale, apoi, totuși, lui moș Ene I s-a făcut milă de chinul meu și am adormit. Cât am stat tolănit în pa nu știu, dar, când m-am trezit, soarele își găsise déjà un loc după nori, sătul să vadă atâtea vrute și nevrute. Stomacul supărat rău căută să-mi tot reamintească că e timpul să nu-l mai neglijez. Când foamea începu să mi se ridice și la cap, am găsit o bară de fier și lacătul de la încăperea cu nefericiele oase a făcut un salt demn de orice concurs de atletism. Am lua un craniu subsuoară și cât ai zice pește, am fost în bucătărie. Am aprins câteva vreascuri și l-am pus la fiert într-o cratiță mare și afumată. Simțeam că nu e chiar dumnezeiește ce aveam să fac mai târziu, dar foamea îmi tulburase déjà mințile și nu mă gândeam la nimic decât la clipele când voi devora craniul bietului străbun. Stam cu ochii ținiți spre plită și o bucurie neînțeleasă îmi încălzea inima. Mă trezi din starea aceea demonic claxonul unui automobil. Am ieșit pușcă afară fără să știu încotro s-o iau. Apoi am înțeles că s-au întors ceilalți membri ai expediției, dar nu m-am aruncat să-I întâmpin cu brațele deschise, ci m-am întors în bucătărie. Am scos craniul din apă și atent, fiindcă se desfăcuse în mâinile mele l-am aruncat în foc. Am închis ușa plitei și am ieșit să le urez un bun venit. Aveam o senzație că toți îmi cunosc secretul și mă detest, însă ceva celest n-a vrut să se afle ce duh necurat pusese stăpânire pe mine cu câteva ore în urmă. După ce am servit puțin terci, am adormit buștean, iar toată noapte m-a terorizat cumplit un vis ciudat. Se făcea că niște bărbați nerași și îmbrăcați în haine de piele de animale alergau ca nebunii după mine și fiecare din ei, ținând deasupra capului câte un craniu.amintirile unui cititor