Istoria unei monede euro (pt şcoală)
Temă pt acasă la română,m-am gîndit s-o mai pun şi p'aici. Cine-o citit-o a avut doar un cuvînt de spus "bred" :DTare-i interesantă viaţa oamenilor,fug după viitor şi se pregătesc de el continuu,şi uită să trăiască în prezent,iubesc şi iartă,sunt răniţi din nou,apoi plîng. Şi e interesant plînsul ăsta,sunt fericiţi după ce plîng,cît de paradoxal n-ar fi,chiar sunt fericiţi! Şi apoi se ceartă între ei,mănîncă alte animale pentru a putea supravieţui dar se bagă în închisori unul pe altul dacă cineva omoară pe cineva din semenii lor. Se grăbesc,se tot grăbesc,nici eu nu ştiu unde,dar fug tot timpul. Aşa fugea şi tînărul ăsta prin grădinile din Versailles,vorbea franţuzeşte,oooh vorbea franţuzeşte! Şi mergea pe străzile alea înguste şi întunecoase cu cafenele micuţe şi colorate,tot încercam să ies din buzunar,măcar pe jumătate,nu eram prea des în Paris! Toată săptămîna am fost în buzunarul unui bătrîn neamţ,care cînd vorbea scuipa pe toţi împrejurul lui atît de tare că sărmanii oameni aveau nevoie de umbrele,şi acum iată-mă! În Paris. Mă simt un pic rău,franţuzoaicele astea sînt ca nişte trestii,vrei să le spargi un Crème brûlée şi să le hrăneşti. Aşa era şi Laeticia,micuţă că ţi-era milă s-o strîngi în braţe,dar Xavier,stăpînul meu,o iubea atît de mult că era chiar trist,pentru că Laeticia iubea cel mai mult...banii. Am văzut asta în ochii ei,cînd mă privise în timp ce eu inspectam baghetele şi croissantele. „Bună bucăţică ţi-ai găsit,frăţioare” gîndeam eu,cînd ea se uita cu atenţie la hainele sărmanului Xavier,să vadă dacă nu era trecută vreo „Zara” sau „Armani” pe etichetă.
Şi cum stăteam aşa fredonînd piese într-o franceză stricată,am simţit o mînă rece care mă cuprinde,şi apoi vîntul trecînd în grabă pe lîngă zimţii mei frumoşi,şi cînd am scos capul,cine credeţi că era? Laeticia,ştrengara asta,m-a furat de la iubitul meu Xavier! Doamne ce chipeş mai era cînd fugea şi striga din urmă „Ticăloaso!”,prea chipeş pentru o inima unei biete monede. Şi cum mai gonea fata aia.
-Iaca pă aia bă!
Ce-mi aud urechile...româneşte? A vorbit cineva...româneşte? Şi de micuţa noastră hoaţă se apropie o ceată de copii cu piele închisă la culoare care-i şterpelesc repede ce avea prin buzunare,inclusiv pe mine! Aveau mîinile murdare de un fel de bomboane lipicioase,oamenii ăştia au uitat bunele maniere! În cîteva secunde Laeticia rămîne fără banii furaţi de la Xavier,fără umbrelă şi fără mp3 player,oh ironia vieţii,hoţul a fost jefuit. Ceata de hoţi pitici îşi ia tălpăşiţa pe o potecă îngustă de tot,şi ies într-un cîmp,unde sînt întîmpinată cu urale într-o limbă ciudată şi unde toată lumea dansează şi are bani în păr. Prima dată la romi! Pentru prima dată la romi! Ce interesantă e viaţa unei biete monede. Dar nu mi-a luat mult starea mea de meditaţie asupra vieţii de monedă,că m-a luat o ţigancă bătrînă şi m-a dus într-un cort care mirosea a iarbă proaspătă şi m-a ascuns sub o saltea,bolbojind ceva în ţigănească,şi apoi a plecat. Mă simt jignită. Cel mai tare îmi displace că am ajuns aici prin două furturi,am fost martoră a 2 infracţiuni! N-am privit destule ştiri la ProTV pentru a putea supravieţui asta fără careva daune morale. Da! Monedele tot au suflet,ŞI NU LE PLACE DELOC CÎND SÎNT ÎNCHISE SUB SALTELE! Dar ţipătul meu interior a fost intrerupt de nişte ţipete mai zgomotoase şi mai multe la număr de afară. Mă tîrăsc pînă la marginea saltelei şi arunc o privire afară,era poliţia. Sau police,cum îmi place mie să spun cînd îmi dau aere de franţuzoaică. Oh şi acum am fost confiscată,de poliţie,mă simt rău. Nu-mi plac camerele astea întunecoase unde tot ce te înconjoară sînt infractori! Şi ceea ce e mai ironic,nu au trecut decît cîteva ore de cînd eram în buzunarul unui „bobo parisiene” cum era numit iubitul meu Xavier,şi acum sunt în..cocina asta. Uneori mă trezesc din transa în care mă bagă aerele mele şi îmi dau seama că nu sunt decît o monedă. Dar care-i partea bună din toată povestea asta? Oamenii niciodată nu se trezesc din transa lor nebună pentru a realiza că nu sunt decît o monedă,aşa că sunt în siguranţă. Cît timp oamenii duc războaie pentru mine,voi exista. Şi îmi place aşa. Dar ceea ce nu-mi place este mulţimea asta de oameni care mă privesc,mai ales ăsta cu peruca asta ridicolă. Ce scrie pe tăbliţa aia? Miopia mea nu mi-a folosit niciodată în viaţă! Dar cine ar vrea să poarte în portofel o monedă cu ochelari,aţi văzut vreo monedă cu ochelari vreodată? Păi asta ziceam şi io. Ju....ju...judecător? Maaaamăăă sînt la tribunal. VREAU O POZĂ. Se pare că sunt folosită ca dovadă în cazul ăsta. Minunat. Dar stai,pe cine-mi văd ochii??? Xavier??? Asta e,dragostea noastră nu va muri niciodată! Vom fi mereu împreună! Sau...mă rog,pînă nu mă va cheltui pe vreun capriciu de-al lui de parisian,că ăştia spun la revedere banilor cu o viteză incredibilă,şi fără cea mai mică mustrare de conştiinţă. Dar ce mai contează viitorul,dacă acum sunt fericită. Un poliţist care miroase a supă proastă făcută de nevastă-sa mă înmînă iubitului meu şi bolmojeşte şi ăsta ceva franţuzeşte,Xavier îi aruncă un „mersi” şi plecăm.
Şi sunt din nou aici,unde m-am simţit mereu acasă,au şi monedele cîte-o casă! Acum tot la ce pot spera e cîteva zile de siguranţă,încă cîteva zile frumoase de vară în marele şi rîvnitul Paris,cu Xavier. După asta,viaţa îşi poate arăta colţii cum va vrea ea mai feroce,eu voi trăi din amintiri.
Şi voi care spuneaţi că monedele n-au suflet!...
Sursa
2012-03-18 20:48:00