Intotdeauna am crezut in cuvinte, le-am acordat votul meu de incredere, pină am ajuns să inţeleg că ele, cuvintele, nu spun totul, că in spatele lor se ascunde un văl imens de incertitudine şi laşitate crasă.
Intotdeauna am sperat că doar cuvintele pot fi chezăşia unui drum infinit, atit de lesne de parcurs pentru oameni şi am uitat să torn in potirul lor, al cuvintelor, şi o picătură de suspiciune nonşalantă.
Am crezut şi am sperat şi m‑am ales cu superba dezamăgire a cuvintelor. Am sperat şi am crezut doar in făptura inocentă a cuvintelor ca‑ntr‑o icoană a florilor de primăvară, pe care ni‑i dat s‑o purtăm prinsă de inimi fără să ştim.
Iată ce inseamnă neştirea cuvintelor noastre in templul din fiecare om.
Şi dacă nu suntem cite un templu descojit de uitare atunci ce mai suntem oare cu adevărat?! …
Dintotdeauna am ţinut cont de părerea cuvintelor, chiar şi atunci cind acestora nu le pasă de mine, cuvintătorul din ele.
Am crezut şi am sperat in vocea tăinuită a cuvintelor pană‑ntr‑o zi cind le‑am abandonat pentru Cuvint.
Şi atunci am devenit o primăvară.
Una continuă, una eternă in adevăr.
Şi n‑am mai bătut la porţile cerului să‑mi dea primăvara din calendar, n‑am implorat iarna naturii umane să plece in schimbul unei primăveri fictive, de indus in eroare cuvintele.
Distanţa de la cuvinte la Cuvint, mi‑am dat seama intr‑un tirziu, e ca de la om la OM, adică imensă.
Prin parafrazare am spune: „La omul care‑a răsărit / E‑o cale‑atit de lungă, / Că mii de ani i‑au trebuit / Omului să ajungă“.
… Citiţi cartea primăverii de şi din Cuvint, voi, discipoli ai Cuvintului, hărăziţi să locuiţi un anotimp etern.
Etern pentru cei izvodiţi din Cuvint.
