Interviu cu expertul ieşean Aura Dvoracek Dacă, la un moment dat, cineva – Mossad-ul, KGB-ul, FBI-ul – ar mo­nitoriza descinderile dum­neavoas­tră la Ungheni, urmărin­du-vă traseul zig­za­gat prin oraş, vizitele la Primărie sau la Consiliul Raional, la Biblioteca Pub­lică „Dimit­rie Cante­mir”, ar rămîne, cu sigu­ranţă, intrigat… V-aş ruga, deci, pentru în­ceput, să ne daţi cîteva repere des­pre dum­nea­voas­tră, stima­tă doam­nă Aura Dvoracek… Ce să vă spun, sînt un om obişnuit, de pe celălalt mal al Prutului. Un om care a des­coperit o disciplină fascinan­tă – cea a mana­ge­mentului proiectelor şi, pe această cale, am cunoscut mult mai bine cea de a doua casă (aşa o pot numit acu­ma): Un­gheniul din Repub­li­ca Mol­dova, unde am foarte mulţi prieteni, foarte mulţi cola­bo­ra­tori. Deja am făcut împreu­nă vreo cinci proiec­te tran­s­frontaliere. Sperăm ca Re­pub­lica Moldova să intre cît mai repede în Uniu­nea Euro­peană. Pînă atunci, pregătim oameni care să poată lucra pe proiecte cu finanţare din instrumentele financiare struc­turale. Într-un fel, mi-aţi antici­pat întrebarea. Pentru că aş fi vrut să continuăm în ton de interogatoriu şi să vă întreb care a fost şi es­te, în continuare, scopul vizitelor pe care dumnea­voas­tră le întreprindeţi aici? Vă rog să deschideţi cuvenitele paranteze ap­ro­­po de proiectele pe care le-aţi implementat. Dacă e vorba să trecem în revistă cîteva titluri de pro­­iecte, o să încep cu pro­iec­tul implementat de pri­mă­ria ora­şului Ungheni şi anume de instruire a cel pu­ţin 20 de persoane atît din adminis­tra­ţia publică, din me­diul de afaceri, din ONG-uri - în do­meniul manage­men­tu­lui pro­­iectelor, a re­­dac­tării, în spe­­- cial. Deci, în primul rînd, a înţelegerii ter­minologiei din această dis­ciplină. Pentru că nu poţi să redactezi o ce­rere de finan­ţa­re care să fie avizată pozi­tiv de finanţator, dacă nu cu­noşti acest jar­gon profesio­nal. A urmat un alt proiect privind drepturile şi obli­gaţii­le medicilor şi pa­ci­en­ţilor, în care am cola­bo­rat cu ONG „Spero-bene” şi sper că vom mai colabora într-un proiect. Un alt pro­iect, care s-a finalizat, dar care, spe­răm, va continua: promo­va­rea educaţiei cultu­rale în rîndul tinerei gene­raţii de pe ambele maluri ale Prutului, proiect care, aşa cum ştiţi, are şi un festival care spe­răm că va deveni unul anu­al: Înflorit-au castanii. E vor­ba de un festival de muzi­că cla­sică pentru tînăra gene­raţie. A fost o mare plăcere să vedem elevi de o parte şi de alta a Prutului între­cîn­du-se în interpre­ta­rea di­fe­ritelor bucăţi din muzica cla­sică. A avut loc în prima parte a anului 2007. A fost un proiect de trei luni, în care aplicant a fost Şcoala de Muzică din Ungheni. A fost finanţat de GTZ, Biroul Tehnic al Ger­ma­niei din Mol­dova. După ca­re, dacă tot vorbim de anul 2007, a ur­mat promovarea meşteşu­gu­rilor, a tradiţiilor şi obi­- ce­iurilor din Costuleni, Iaşi, Costuleni, Republica Mol­­do­va. Proiect finalizat, prin­tre altele, cu o broşură care vorbeşte de aceste tradiţii şi obiceiuri, elaborată de rep­re­zentantul Muzeului Etno­gra­­fic şi de subsem­nata. De cînd datează aceas­tă colaborare? Din 2003. E un termen şi, fireşte, este şi o experienţă. În ca­pătul ei, acum, ce-aţi pu­tea bifa drept impresie ge­ne­rală? Apropo de re­cepti­vi­tatea lumii de aici. Sau, propriu-zis, de dis­poni­bi­li­tatea autorităţilor publice locale faţă de prob­lematica transfrontalieră. Din punctul meu de ve­de­re şi ca o concluzie a co­la­borării pe parcursul aces­- tor cinci ani: m-am bucurat de un lucru. În primul rînd, din partea autorităţilor pub­li­ce am avut foarte multă des­chi­dere. Am cunoscut pe dom­nul primar Ciocanu, care pur şi simplu ne-a sprijinit şi s-a implicat atît în promovarea proiectelor, cît şi în sprijinul financiar din partea Primă­riei. Deci, atît din partea auto­rităţilor publi­ce locale, cît şi din partea ONG-urilor, din partea tutu­ror celor cu care a trebuit să colaborăm pentru imple­men­tarea proiectelor am înre­gis­trat o foarte mare recep­ti­vi- tate, o dorinţă de schim­bare în bine şi, aş spu­ne chiar, o mai mare rapidi­ta­te faţă de colegii mei din Iaşi. Adică numai fapte pozi­ti­ve. Şi nu o spun pentru ca să se sim­tă bine cei din Un­gheni, ci pentru că este o re­a­litate. Cum aţi caracteriza, în­să, atitudinea autorităţilor ieşene, sau poate româ­neşti, în general, apropo de această problematică? Există… nici nu ştiu cum să întreb mai delicat: exis­tă o deschidere, o dorinţă sinceră de a asuma şi ma­lul acesta de Prut, rămas dincolo de „zidul” Uniunii Europene? La ce să ne aş­teptăm în cazul în care ve­nim, de exemplu, cu un proiect similar şi vrem să vă luăm parteneri? Există, cum se aude, o rezistenţă, un spirit refractar, chiar unul dispreţuitor? Sau unul ironic, persiflant, cum, mă rog, se mai poartă? Nu! Nici vorbă! Nu putem să le aplicăm unei organi­za­ţii, unei entităţi cum este, să zicem, Consiliul Judeţean Iaşi sau Primăria munici­piu­lui Iaşi. Chiar, apropo de acest lucru: Primăria munici­piu­lui Iaşi a fost, şi ea, parte­ner în primul proiect cu in­s­truirea în managementul proiecte­lor. Deci, nu se pune prob­le­­ma să aplicăm sau să înre­- gistrăm din partea unor or­ga­nizaţii, a unei entităţi un sentiment de rezistenţă, un sentiment de dispreţ. Sigur că, să nu uităm că fiecare or­ganizaţie e formată din indi­vizi. Fiecare individ este un unicat. Fiecare dintre noi sîntem formaţi şi din lumini, şi din umbre. Dar aceste luc­ruri se pot ţine sub con­trol, se pot corecta. Deci, nu, nu se aplică! Din partea auto­ri­tăţilor publice locale ieşene disponibilitatea este maximă, pentru că sînt con­ştienţi de un lucru: fără par­te­neriate şi fără colaborare nu se face nimic. Şi, apoi, mai este un luc­ru: sîngele apă nu se fa­ce! Deci, şi de o parte, şi de alta sîntem, de fapt, tot ai noştri! Chiar dacă ne despar­te o graniţă… Sigur că dumneavoas­tră nu aveţi, ca să spun astfel, căderea, nu ţineţi mîna pe pîrghiile geopoli­ti­cului, dar aveţi, în schimb, îndreptăţirea unei experi­en­ţe în materie de relaţii transfrontaliere. Credeţi că e vreun viitor în acest sens? Contînd faptul că România face parte deja, ireversibil, din Uniunea Eu­ropeană, iar noi, după aparenţe, avem cam toate şansele să redevenim gu­bernia de odinioară… Sub aspectul ăsta: nu sînt oare uşor donquijoteşti efortu­ri­­le de a cultiva, aici, ra­por­turi transfrontaliere?… Am să vă spun un sec­ret: Don Quijote am fost din­tot­deauna şi o să mor aşa!… Dar, sigur, dacă privim si­tu­a­­ţia din punct de vedere al politicii interne şi internaţio­nale, categoric, atunci, nu ar trebui să facem altceva decît să ne vedem de micile noastre treburi rutiniere şi să lăsăm politicienii să deci­dă. Din păcate, sau din feri­cire, nu ştiu, eu am o po­li­ti- că prop­rie, dacă vreţi: am în­vă­ţat în perioada nu nu­mai a acestor cinci ani de colabo­ra­re transfrontalieră, ci în în­treaga mea activitate de pînă acum că copilul, dacă nu plînge, nu primeşte hrană. E, şi noi: dacă nu ba­tem la uşi, nu ni se vor des­chide. Nu mai e cazul să aş­teptăm de sus să primim decizii, de sus să primim impulsuri; noi tre­buie să provocăm acele im­pulsuri. Deci, dacă într-ade­văr do­rim să realizăm ceva, tre­buie să batem la uşi. Şi tre­- buie, dacă ni se închide în nas, să intrăm şi pe fereas­tră, eventual. Asta, cu con­di­ţia să credem în ceva, cu condiţia să dorim să ne fie mai bine. Am în vedere co­munitatea în care ne desfă­şurăm activitatea. Pentru că dacă va fi bine întregii co­mu­­nităţi, ne va fi bine şi nouă. Iar în perspectivă: gu­bernie rusească sau nu, Republica Moldova înseam­nă Moldova de dincolo, pen­tru noi, şi va rămîne acelaşi lucru. Mai devreme sau mai tîrziu va fi integrată în Uni­unea Euro­pea­­nă. Mai dev­re­me sau mai tîrziu va trebui să acce­se­ze acele fonduri structu­ra­le, pen­tru ca­­re se plăteşte o taxă. Deci, eu nu fac altceva decît să pregă­tesc acest te­ren. Si­gur, la ni­velul meu, la nivelul forţe­lor pe care le am eu. Mi-aţi livrat, în mod in­volun­tar, o poantă. Aşa­dar, ne recomandaţi să proce­dăm în chip biblic: să ba­tem şi să fim siguri că ni se va deschide? Absolut!