Cîteva întrebări simple: oare şi după 100 de ani vom veni cu flori la statuia lui Ştefan cel Mare din Chişinău? Şi la un secol din clipa aceasta se va citi Eminescu, Creangă, Mircea Eliade? Vom fi şi atunci la fel de mîndri că din trupul se­-minţiei româneşti s-a iscat un Brâncuşi, un Enescu? Vor mai exista minţi în stare să se pătrundă de valoarea culturii române, să-i aprecieze frumuseţea limbii, dar mai ales, fireşte, s-o vorbească?… Acum 90 de ani, la 27 mar­tie 1918, Sfatul Ţării a votat Actul Unirii. Nu ştiu cum s-a perceput atunci, la nivelul emo­ţiei, cuvîntul acesta. Du­pă unii, înflorea pe buzele tuturor. Alţii îl evocă mai re­zer- ­vat, cu o simptomatică prudenţă. Dar nimeni dintre me­mo­rialişti – şi mă gîndesc acum la Onisifor Ghibu, la Con­stantin Stere, la Vasile Ţepordei – nu l-a dat cu repul­- sia pe care ţi-o provoacă, de obicei, vocabula demago­gi­că, vorba găunoasă sau ipo­crită. „Unire” era încă un ter­- men plin de sens, avea o pon­dere deopotrivă politică şi morală. Iată că între timp miezul i s-a vidat, sevele l-au părăsit. Doujşaptele – mirifică dată, cînd românimea se aşeza în hotarele ei strămoşeşti şi cînd, nu spun deloc vorbe mari, se făcea o dreptate istorică – e din an în an tot mai palid şi mai nesemnificativ. Comuniştii aproape că l-au excomunicat din calendar, iar manualele de istorie „integrată” îl anatemizează şi acum, măcar în surdină. Dar abia profesioniştii patriotis­mu­lui, circarii idealului unio­nist, indivizii care s-au căpă­- tuit pînă peste cap între timp, intonînd refrene mincinoase despre iubirea de Ţară (cu majuscula obligatorie!), abia ăştia au izbutit să compromită gravisim, aproape letal noţiunea. După nesfîrşitele gargare din Piaţa Marii Adu­nări Naţionale (încă un termen care nu se mai percepe cu respectul cuvenit), „unire”, „27 martie” ş.a. au devenit, vorba lui Maiorescu, nişte forme fără fond, simple îmbinări fonetice, pe care nu le mai primeşte nici timpanul, nici celuloza. La confluenţa marilor interese geopolitice, puţini, tot mai puţini la număr şi lipsiţi în mod tragic de resurse, precum de un protector influent, ce mai putem face, cred, în acest nou an de incertitudine, e să ne întrebăm, dar aspru de tot, fără a cruţa ni­ciun dram de sensibilitate şi conştiinţă: încotro? Tot aici?! Ghenadie Nicu