Miriam îmi povestea zilele trecute că adăposteşte în ea mulţi oameni. Ştie atât de multe despre unii, încât câteodată îi e frică să le ştie. E un fel de cutie cu secrete. Evident, se bucură că ceilalţi îşi lasă durerile sau visele în ea, doar că sunt momente în care nu mai încapi în propriul trup şi ai vrea să arunci jumate din tine, dar nu o faci nu din lipsă de curaj, ci pentru a nu spulbera cuvintele acelora care sunt adăpostiţi în tine. Eu cred că Miriam e o norocoasă. Nu vorbeşte decât câteva minute cu cineva, ca după aceea să-i ştie o taină, o bucurie, o nemulţumire sau oricare alt mic fragment din viaţa persoanei respective. Dar ea refuză să creadă că e norocoasă. Zice că nu există noroc. Sau faci ceva bine, sau nu faci deloc şi nici eşecul nu ţi-l admiri măcar. Ea nu crede în noroc, fiindcă dacă ar fi existat acum ar fi foarte fericită.
Miriam mi-a mai zis că înţelege oamenii, oricât de dificili ar fi ei. Doar că se întristează când celorlalţi le e frică că nu o să fie înţeleşi de ea. Ea nu reproşează niciodată nimic. Şi nici nu o va face. Eu mă întreb dacă Miriam se va lăsa adăpostită vreodată de către cineva sau ceva.
