continuare…

O scurtă istorie a pelerinajului

Icoana Mântuitorului Împărat de la mănăstirea Sâmbăta de Sus, România

Din punctul de vedere istoric, pelerinajul reprezintă o veche tradiţie şi milenară practică religioasă. Pelerinajul poate fi regăsit în toate timpurile şi în toate religiile. Se ştie că vechii egipteni îl practicau la scara largă, vizitând cu evlavie localitatea Bubasti sau piramidele faraonilor. Indienii se deplasau pentru a se închina la râul sacru Gange sau la Benaris şi Kashi, iar japonezii veneau în pelerinaj la templul lui Amaterasu. Grecii, de asemenea, în epoca antică mergeau în pelerinaj la muntele Olimp, oracolul din Delphi, la Acropole sau la mormintele eroilor. Şi în Roma antică erau răspândite diferite pelerinaje la numeroase temple în scopuri de prezicere sau de vindecări miraculoase. Fiecare religie din istoria civilizaţiei umane prezintă elemente comune ale pelerinajului, ceea ce îl reprezintă ca un fenomen cultural-religios universal.

În gândirea biblică, păcatul presupune inversarea totală a ordinii dintre Dumnezeu şi om, amestecarea şi declasarea valorilor spirituale şi morale. Căderea primilor oameni a constat formal într-un act de neascultare faţă de Dumnezeu. Prin acest act, omul rupe legătura cu Dumnezeu, crezând că-şi afirmă libertatea, autonomia. Însă omul devine sclavul său propriu, privându-se de libertate şi închizându-se în sine. În urma păcătuirii, chipul lui Dumnezeu în om s-a întunecat, mintea şi voinţa au slăbit, inima şi-a pierdut nevinovăţia, iar peste trup au venit tot felul de boli, suferinţe şi moartea. Pelerinajul este un mod de a restabili această ordine originală dintre Dumnezeu şi om. „În acest sens, experienţa lui Avraam a devenit o icoană spirituală a pelerinajului. Avraam părăseşte patria sa, Urul Caldeii, şi pleacă departe, către o ţară pe care Dumnezeu i-o promite, spre Canaan (Facere 12, 1-5). Pelerinajul lui Avraam este răspunsul lui la chemarea lui Dumnezeu. Astfel, în pelerinaj se exprimă un apel al lui Dumnezeu Care caută pe om şi un răspuns al omului pentru a ajunge la un loc ales şi binecuvântat de Dumnezeu”. O altă icoană a pelerinajului este exodul evreilor din Egipt şi călătoria lor spre Ţara Făgăduinţei timp de 40 de ani. În iudaism, orice copil care împlinea vârsta de 12 ani era obligat să meargă în pelerinaj cel puţin o dată pe an la Templul din Ierusalim. Această practică a fost respectată şi de Iisus Hristos, Care a venit pe pământ să manifeste un exemplul de ascultare desăvârşită, deci să nu strice legea, ci să o împlinească. Iudeii practicau pelerinaje şi în scopuri terapeutice, astfel, leproşii erau duşi la fântâna lui Moise, diferiţi bolnavi veneau la scăldătoarea Vitezda unde ei aşteptau tulburarea apelor pentru a se vindeca, iar la mormântul lui Ioan Botezătorul erau aduşi pentru tămăduire demonizaţii.

   

Copia Giulgiului de la Torino expusă la mănăstirea Sihastria Putnei, România

Pelerinajul a fost practicat de însuşi Iisus Hristos Care de multe ori „urcă” la Ierusalim împreună cu ucenicii Săi. Creştinii făceau pelerinaje la locurile biblice legate de Noul şi Vechiul Testament, o astfel de menţiune o avem încă din secolul al IV-lea (Pelerinajul Egeriei din anii 381-384). De asemenea, erau cinstite mormintele martirilor şi ale sfinţilor. În timpul vieţii au fost vizitaţi de numeroşi creştini călugării cu viaţa aleasă, eremiţii. Sfânta Elena, mama împăratului Constantin, în urma pelerinajului din ianuarie – martie 326 a găsit pe dealul Golgotei, Crucea Mântuitorului. În locurile din Ierusalim şi întreaga Palestină ce se bucurau de numeroşi pelerini, împăraţii bizantini ridicau lăcaşuri de cult (Mormântul Domnului, Bethleem, Nazaret, Muntele Măslinilor, Grădina Ghetsimani, Muntele Tabor etc). Cu timpul, destinaţiile pentru pelerinaj s-au extins asupra Romei, Efesului, Tesalonicului şi a altor oraşe legate de activitatea Apostolilor. Dacă în primele secole creştine pelerinajele se făceau într-un mod ascuns şi în grupuri mici sau individual, atunci începând cu anul 313, când creştinismul a fost recunoscut de statul roman, pelerinajul a cunoscut o dezvoltare amplă, fiind susţinut şi promovat de Imperiul Bizantin. Tradiţia bizantină a pelerinajului a fost perpetuată în Ţările Româneşti şi după căderea Constantinopolului, cunoscând o mare înflorire în perioada marilor voievozi români. Această tradiţie s-a împământenit într-atât de mult în spaţiul românesc, încât şi în perioada socialistă credincioşii nu au contenit să le practice şi să susţină cu jertfe comunităţile monahale din România şi Basarabia. Unii dintre credincioşi, în special femeile, în loc să se adreseze medicilor, mergeau după ajutor la mănăstirile locale, pentru a se trata de diferite boli (erau preferate mănăstirile Japca, Chiţcani, Căpriana, Hârjauca etc.). Unele mănăstiri, după cum a fost în cazul mănăstirii Răciula din R. Moldova, închisă de autorităţile sovietice în iulie 1959, au fost apărate cu preţul vieţii de credincioşii localnici şi pelerinii din toată regiunea.

va urma…