Copilăria mea a fost strîns legată de cele cîteva inele pentru fîntînă lăsate parcă intenţionat în faţa casei mele unde, pînă azi, aşteaptă încă să-şi intre în definiţie o altă casă. La ce-au servit inelele ştim numai noi, copiii care ni le-am însuşit. Jocurile variau: de-a prinselea, de-a ascunselea şi... preferatul meu – scrisul cu creta, care, de fapt, nici măcar nu era cretă, ci bucăţi din piatră sfărîmată. Inelele erau aşezate atît vertical, cît şi orizontal, dar oricum n-ar fi fost, puteai şi să intri în ele, şi să stai pe ele. Important era să nu stai înafara lor.Scrisul cu cretă pe aceste inele, foarte mari pe atunci, se reducea la jocuri de cuvinte. Unul din ele cerea să prezentăm un nume de băiat, unul de fată, de floare, oraş, animal, legumă, fruct şi încă multe altele care încep cu aceeaşi literă, cum ar fi: Nik, Nora, narcis, New York, etc. Altul consta în formarea cuvintelor din literele unui cuvînt mai mare. Preferatul meu devenise „recapitulative”. La început nici măcar nu ştiam ce înseamnă. Îl găsisem pe coperta unei cărţi.„Exerciţii recapitulative”. Încercam chiar şi acasă să fac un record de cuvinte derivate din literele acestuia. Cînd ne plictisea scrisul cu cretă treceam la pix şi foaie, doar că locul rămînea neschimbat. Stam aşezaţi pe inelele viitoarei fîntîni. N-am spus însă ceea ce voiam, de fapt, să scriu aici. Scriam poezie tot acolo, cu creta şi n-ar fi nimic neobişnuit în asta dacă-mi lăsam prietenii în pace. O impuneam pe Dănuţa, care e cu patru ani mai mică decît mine, să scrie şi ea. Cînd a început să vină şi Miha pe la mine, „păpuşile scriitoare” s-au înmulţit şi n-am putut să rămîn la atît. Le-am semnat cîte un caiet şi scriam cu ele poezii. Din alea pentru copii. În rimă. „Toamna e o zînă bună”. Cînd imaginaţia lor sfîrşea, nu mă lăsam bătută. Îmi amintesc cum i-am zis odată Danielei să scriem despre Făt-Frumos. Ea nu ştia, aşa că eu, terminîndu-mi deja versurile, i-am scris şi ei cîteva, la care ea urma să mai adauge un cuvînt – două, ca să-şi dea măcar cumva aportul. Văzînd cum numărul de poezioare creşte, am decis să-mi iau un caiet nou, dar vai, nu doar pentru mine! Am zis să scriem versurile în ordine alfabetică. Mai am şi acum în cutia plină cu tot felul de amintiri, caietele sîrguincios scrise (cel puţin de mine – tiranul copilăriei celorlalţi). Cred că nu mi-aş fi dat seama de manipularea asta dacă, făcînd haz de mine, nu-mi amintea mama ieri modul în care mă jucam cu Daniela. Păpuşile nu mă fascinau. Ceea ce-mi plăcea în ele era faptul că puteam să le cos haine şi să le îmbrac aşa cum îmi place mie. Era greu să-mi imaginez chiar şi la acea vîrstă în care ar fi trebuit să-mi pară normal improvizaţia verbală între păpuşi. De obicei, jocul nostru începea şi sfîrşea cam aşa: le îmbrăcam, le aranjam coafura, le amenajam o casă lîngă gardul din curte sau pe o cuvertură la iarbă verde şi punct. Cînd totul era gata de ridicarea cortinei, nu găseam entuziasmul necesar pentru a scoate din mine un cuvînt în postura păpuşii, astfel încît trebuia să trecem la alt capitol. Şi cel mai frumos era, fără îndoială, scrisul.