L-am întâlnit prima dată pe Toloacă când eram amândoi în "mijlocul de aur" al vieţii. El, deja o personalitate notorie a neamului; eu, un biet jurnalist la "Borâtura de Seară". Era o perioadă ameţitoare pentru dânsu': în fiecare zi delecta beaumond-ul naţional cu prezenţa-i carismatică. Îmi aduc aminte că era fericit şi plin de... vlagă. După ce m-am mutat în Chişărlău City, angajat fiind la un jurnal pompos din Capitală, îi luam foarte des interviuri. Îmi crăpau PDF-urile de atâta material exaltant, descriptiv şi mult prea biografic al acestuia. Obişnuiam, în afara lucrului, să încerc cronicăreala. Era o curiozitate care anticipa slujba mea în jurnalism. Mai mult de-atât eram curios să adun toate piesele din acest mega-puzzle, numit Toloacă, şi, să-ncerc măcar, să percep ce anume îl făcea buricul-pământului. Ori buricoi. În unul dintre aceşti efemeri ani, mă aflam la Holdingul Toloacă din Valea Puroiului, Chişărlău City, pentru a face un reportaj despre motorul economiei moldobeleşti. Îmi amintesc că era distrus. Disperat şi speriat. Zvonurile lansate de curând în presa galbenă, precum că ar fi fost abandonat de părinţi, nu-i dădeau pace. Îl înnebuneau. Nu cunoştea adevărul, însă încerca cu toată puterea sa interioară să nege acest lucru, să arunce cenuşă asupra acestei prostii ce-i tulburase continuitatea. Fără efecte, din păcate, în socium. O altă întânire cu Toloacă mă marcase şi mai mult. Imediat după ce se întorsese din Fran Sasisco, îmi mărturisise că are anumite regrete, care, din motive lesne de înţeles, ar fi vrut să rămână secrete. Nu am uitat niciodată cuvintele lui: "Pe voi, ce, viaţa nu vă fute? Pe mine mă!, chiar dacă nu-s ca voi". Odată cu trecerea anilor, pe măsură ce se înstrăina tot mai mult, iar comportamentul său devenea tot mai enigmatic, înţelegeam rostul acelor cuvinte. Indiferent de tulburările sale, vădit vizibile, chiar şi atunci când se prezenta în public, lumea continua să fie fascinată de acea creatură. Oare, de ce? Să fie oare datorită felului său caraghios de a se mişca sau a prezenţei sale olfactive inconfundabile? Nu s-a ştiut... Un fapt era sigur: Toloacă a fost un fenomen ciudat, unic în felul său, bizar, grotesc de plăcut maselor de moldobeleni. O fiinţă cu care se identificau, transcedental de fericiţi. Din păcate, în timp ce încerca să rămână în prezent, trecutul îl sufoca la fel de tare precum se temea Toloacă de viitor. Iar viitorul n-a sunat deloc bine... Testamentul lui Toloacă.
