Printre legionarii ce au pătimit în temniţele comuniste au fost diferite figuri. Deşi publicul are cunoştinţe relativ largi despre deţinuţi precum Valeriu Gafencu, Petre Ţuţea sau Gheorghe Calciu, socot de cuviinţă a scoate în evidenţă şi destinul altora, mai puţin cunoscuţi.

Cazul lui Vasile Turtureanu este elocvent. La fel ca alţii, a fost închis pentru activitatea în Frăţiile de Cruce şi a pătimit cu demnitate pînă la amnistia din 1964. A stat tare pe poziţia de legionar şi nu a făcut nici un compromis cu sistemul. A trecut şi el prin majoritatea închisorilor, fiind în contact cu figuri deja cunoscute ale martirajului românesc din acea vreme.

Să facem cunoştinţă cu destinul său.

Era în Frăţiile de Cruce cînd, în 1941 a fost închis de regimul antonescian. Avea să îşi petreacă cei mai frumoşi ani ai vieţii (de la 19 la 42) în închisoare. Din destăinuirile sale aflăm:

“Am făcut închisoare cu drag. La proces, cînd mi-au dat sentinţa de 25 de ani – am zîmbit. Sufletul meu a primit cu bucurie această osîndă.

Am fost arestat în urma unei trădări, pentru activitate în Frăţii. Vreau să subliniez un lucru: niciodată nu am acţionat după raţiune, ci am făcut ce am simţit. Ce am făcut, am făcut că aşa mi-a venit. În timp ce Antonescu dădea ani grei de temniţă pentru un cîntec sau o carte legionară, cînd toţi fugeau sau se ascundeau, eu am luat conducerea Frăţiilor din zona Suceava. De ce? Aşa am simţit [...]

Printre lucrurile care m-au făcut să merg pe acest drum al jertfei a fost şi un cuvînt al lui Corneliu Zelea Codreanu: “A înviat Hristos. Aşa va învia şi dreptatea neamului românesc. Dar pentru aceasta se cere ca fiii săi cei mai buni să accepte de bunăvoie cununa de spini, să ia crucea în spate, să urce Golgota în genunchi şi, cu lacrimi în ochi, să se lase răstigniţi. Legionari, fiţi voi copiii aceştia!” Aceste cuvinte, m-au făcut să spun: “Doamne, învredniceşte-mă să fiu şi eu unul din copiii aceştia!”[...]

Am fost într-adevăr unul din copiii care a mărturisit crezul legionar. Totdeauna, în cele mai grele situaţii, am spus deschis că sunt legionar, oricare ar fi fost urmările. Nici nu mă gîndeam la urmări [...]

În închisoare mi-au mai făcut un proces şi m-au condamnat la 20 de ani pentru activitate legionară în temniţă: făceam şedinţe, cîntam şi altele. Considerat fanatic, am fost dus la spitalul de nebuni, drogat, pus în lanţuri, izolat – de foame şi frig nici nu mai vorbesc – pentru afirmarea corectă a legionarismului. Dar nu am făcut nici un compromis.

Nu am nimic de ascuns. Pe aceeaşi poziţie, afirmînd deschis că sunt legionar, am rămas şi astăzi. După 1989 au venit să mă cheme la Memorialul Durerii. Le-am spus:

-  Nu ştiţi că dacă vin, primul lucru pe care îl spun e că sunt legionar? Şi atunci cade totul.

-  A, păi nu aşa. Nu aşa, asta nu trebuie spus.

-  Atunci nu particip. Eu nu fac din astea, nu umblu cu jumătăţi de măsură[...]

În închisoare nu am stat degeaba. Totdeauna am fost atent la mine însumi, la îmbunătăţirea mea sufletească.  Am căutat să realizez în mine omul nou, care trebuie să fie adevăratul legionar. Acesta nu este altceva decît omul nou în Hristos. Legionarul de elită este un erou cu suflet de sfînt [...]

Am fost eliberat după 22 de ani, 2 luni şi 2 săptămîni. Cîn am ajuns acasă a fost o tragedie. Mama plîngea, mă mîngîia, mă săruta şi urla: “Unde e celălalt? Tu ai venit, dar celălalt und este…?”

Am mai avut un frate care a murit la Piteşti, în reeducare. Se vorbeşte de un tînăr care în preajma Paştilor a fost răstignit şi martirizat pentru că nu a vrut să se lepede şi să blasfemieze. De la unii am aflat că ar fi fost fratele meu [...]

Gafencu ardea de un dor spiritual. Ca mulţi basarabeni, avea ceva aparte, apropiat de slavi, cu multă afecţiune şi căldură. Avînd această componentă slavă a sufletului, poate că a fost pentru el mai uşor, avea ceva care îl predisunea către lucrurile acestea mistice. Pentru alţii, chiar din grupul lor, a fost mai greu.

Eu a trebuit să ajung singur la nişte concluzii. Eram aspru faţă de greşelile altora, cît am fost liber şi în primii ani de închisoare. Suferinţa a fost cea care m-a făcut să-L simt pe Dumnezeu şi să fiu foarte iertător faţă de oameni.

Nu aveam înţelegere pentru cei din grupul Trifan (din care au făcut parte: Traian Trifan, Arsenie Papacioc, Valeriu Gafencu, Marin Naidim, Virgil Maxim şi alţii). Pînă la urmă am ajuns să le dau dreptate. Acum chiar îmi sunt modele. Cea mai amre bucurie am avut-o cînd, în genunchi, am plîns pentru păcatele mele. Am înţeles că cea mai mare satisfacţie pe care poate să o aibă un creştin  atunci cînd poate să verse o lacrimă. Ei au găsit această cale cu un ceas mai degrabă decît alţii…”

Mărturiile au fost date de legionarul Vasile Turtureanu monahului Moise, în anul 2007. Ele au fost incluse în cartea “Sfîntul Închisorilor”, în capitolul “Ei au găsit această cale cu un ceas mai devreme…“