Marea ”boceală colectivă„  care  persistă  în Coreea de Nord m-a dus cu gândul în copilărie…

Era prin toamna lui 1982, eram  elevă în clasa a treia,eram la ore când pe neașteptate învățătoarea noastră a fost chemată  de urgență la  cancelarie. Până la recreație mai era mult, dar ușile claselor se deschideau și toți elevii ieșiau în coridor. Am ieșit și noi. Din pricina fumului de la sobele defecte ( școala era construită încă de bunelul meu prin anii 50) era semiîntuneric, dar am înțeles că ceva s-a întâmplat , ceva nu prea bun. Murise Brejnev. Cine era Brejnev știam noi, fiindcă trebuia să cărăm portretul lui la toate paradele (pentru cine nu știe astea sunt niște demonstrații, mai în scurt oamenii se îngrămădeau pe 7 noiembrie și 1 mai, înghețau de frig, cărau niște portrete… în rest ziua era liberă, puteai profita ca să-ți vopsești gardul pentru hramul satului de 8 noiembrie – sfântul Dumitru pe stil vechi sau dacă era 1 mai puteai merge pe deal la răritul sfeclei.) Ei ce să-i faci, nimeni nu-i veșnic …. problema era că ne cotropește America. Cei dintr-a patra așa ne-au spus. Da ei știu, îs mai mari totuși, înțeleg lumea mai bine. Chipurile ei (americanii) demult stau la graniță și așteaptă și iaca amu garantat că ne cotropesc… A venit și învățătoarea și cu voce ”îndurerată” ne-a confirmat noutatea și ne-a mai spus că mâine  nu venim la școală,dar trebuie să stăm acasă și să privim la televizor înmormântarea tovarășului Brejnev. Era o zi însorită  de noiembrie numai bună de bătut  mingea pe toloacă . Așa și am făcut. Înmormântarea au privit-o părinții mei, în ziua aceia li s-a spus să nu iasă în câmp.

America nu ne-a mai ”cotropit” fiindcă în locul lui Brejnev l-au pus pe Andropov. Dînsul era un rus de origine evreiască. Fiindcă era fost șef KGB a reușit să-și ascundă rădăcinile de proviniență. Se spune că rușii când au aflat că țara este condusă de un evreu, repejor l-au înlăturat. Și-uite așa cam peste un an și ceva ne mai pomenim cu încă un mort… și iar o zi liberă. În ”marele fotoliu sovietic” a fost pus Cernenco, un tip tare bolnăvicios, care a deținut funcția așa de formă până ceilalți își vor împărți puterile. Cam peste an un săracul secretar general moare… și noi ne găteam de o zi liberă. Vorbeam între noi: tare n-are noroc Uniunea Sovietică, tare mai muncesc conducătorii supremi, și tare mai mor : ca muștele. Ei da ce să-i faci… Aș-deodată ne-am strâns cărțile, învățătoarea ne-a spus să privim înmormântarea la televizor, cine n-are televizor să mergă la colegii care au, fiindcă vor fi întrebați toți și va trebui de răspuns , de exemplu , de către cine a fost petrecut mortul, câte coroane au fost( cam nimic deosebit comparativ cu morturile actuale). Mergem noi spre casă agale și ne facem planuri, era o zi frumoasă de primăvară, tocmai bună de joacă, nimic rău nu se prevedea până când cineva ne-a strigat sa ne întoarcem la școală. Directorul a adus nu-știu-de-unde un televizor și toți elevii vor privi înmormântarea la școală. Eh s-a dus ziua… Atunci am văzut și eu pentru prima oară( și cred că pentru ultima) un director lăcrimând… Cu asta s-a încnhiat sezonul ”morturilor”. Degeaba așteptam noi să moară Gorbaciov(următorul și ultimul președinte URSS) ca să mai avem zi liberă, dânsul era destul de viu, rumen și frumos. Între timp am crescut și noi și bătutul mingii pe toloacă nu ne mai interesa atât…