Fenomen | Scriu ce-mi spune inima , ce-mi dictează mintea și se prăpădește de râs sufletul me

Salutare, Moș Crăciun! Cred că ai înțeles, îți scriem tot noi un grup de țărani din Moldova, în frunte cu a’netale supus admirator Gheorghe Roabă. Nu ți-am scris cam demult și iar ar să iasă că venim numai cu cerutul. Ei da’ ne-i crede, că tare multe s-au întâmplat anu’ ista. Iaca taman amu se aghezmuiește noul președinte, of, se învestește- la capitolul ”vorbim corect” baba mea mă întrece, îi mai cetită, privește mai mult televizorul. Chiar și acum urmărește ”aghezmuirea” președintelui. Am avut un președinte mut și tare nu ne plăcea. Când ieșea pe-afară se uita speriat la lume, se ferea de parcă toți aveam râie. Cică era modest la vorbă. Ei, mărog, noi credem că nu modest, el cam prost era. Și când spun prost, am în vedere că deștept el era tare puțin.

Și amu avem alt președinte și aista președinte îi mai vorbăreț, grăiește, spune, dacă mai tot ce spune îi fără tâlc. Și știi neta Moș Crăciun că deamu gata n-ai să mai fii moș Crăciun. După spusele noului președinte, mata ești moș Gerilă. Ce-o fi având Dodii în vedere numai el să înțeleagă, da’ eu iaca știu că ”jer” la noi se numește porcul de prăsilă al satului.

Baba mea îl aduce de două ori pe an pentru scroafa noastră. Se duce mai seara pe-nserat, chipurile să nu deoache lumea. Pe mine nu mă lasă, că dacă mă duc eu, venim acasă doi porci: unul de prăsilă și altul porc de… beat. Da cum să nu cinstești pentru gospodărie? Cu unul bei pentru ca ”evenimentul” să fie cu succes, că se întâmplă și la animale probleme, ba-i obosit, ba-i prea sătul. Cu altul bei de sănătatea purceilor pe care îi vei avea și numaidecât primul purcel îl dărui și tot așa pân’ în celălalt capăt de sat ajungi și porc de beat și fără purcei. Și iaca acum spune mata cum să te numesc eu pe mata moș Jerilă?

Mata ești om bătrân, serios de atâtea secole vii pe la copiii noștri cu sacul de cadouri. Acum ce- să vii deacum la babele noastre cu cadouri? Și babele noastre uneori nu prea-s ”merse la biserică”, mai știi ce ți-or cele ele?!

Nu, moș Crăciun fii Crăciun așa cum ai fost de secole, vino la copiii și nepoții noștri așa cum ai făcut mereu. Noi te așteptăm de Crăciun și nu de ”Jeriadă”. Iar Dodii las’ să-și vorbească dodiile lui. Noi vrem le ascultăm, vrem nu le ascultăm. Sănătate și Crăciun fericit Tuturor!

Dragă Moș Crăciun,

te deranjăm iarăși noi, un grup de țărani din Moldova. O țară situată mai în ”burta” Europei, așa oleacă spre apendice (ei da apendicele nu-i chiar fund!). Noi ne-am gândit anul acesta să nu-ți cerem nimic, că de, o fi fiind și la mata greu cu pensia. Mai ales după problema care s-a întâmplat la uzina din China, și mata toate cadourile le luai de acolo. Până și păpușile gonflabile tot de acolo vin. Cauciucu’ ista la noi îi de mare necesitate.

Iaca eu babei mele de 8 martie, i-am luat un buchet de flori gonflabil. Se vinde și de ăsta. Și ieftin și frumos, și practic. L-ai dăruit, când s-o săturat să-l privească, l-ai dezumflat și l-ai pus în cutiuță. La anul ai cadou garantat! Cu o bătaie de cap mai puțin.

Ce-i drept baba mea mi-a spus că o să mănânc mămăligă gonflabilă și pe cuptor am să dorm cu o babă gonflabilă, ei da’ poate i-a trece- tot din dragoste ne-am luat!

Apu’ iaca de ce-ți scriem noi: președinte avem, da nu pre îmblăm noi la dânsu’. Așa… îi mai mult de formă- să nu stea goală reședința. Îi cam timid dânsul, stă mai mult în casă. Da’ tot nu-i rău. Mai aprinde lumina în reședință, deamu hoții nu vin. Și când mai umblă un suflet prin casă, nici șoarecii nu se plodesc așa mulți. Procuror tot avem. Adică am avut. Da’ nu-i o problemă. Or alege ei altu’. La câți juriști o plodit Moldova, probabil au o listă de așteptare până-n anul 3016!

Alta îi problema. S-o prăpădit banul din bancă. Și încă cât?! Un miliard. Chipurile, din spusele lor, s-au iscat o specie de șoareci care mănâncă numai bani și alta nică. După ce-o mâncat, vopseaua de pe bani intră-n reacție cu saliva șoricească și șoricelul devine invizibil și pleacă când vrea și cum vrea fără nici un deranj. Numai câte nu s-o făcut. Și comisii și arestări. Degeaba. Și să vezi mata, șoarecii ieștea deodată nu erau invizibili. Specialiștii care erau mai marii în bancă îi puteau vedea, dar din mare dragoste de sine, bani și animale, n-au întreprins nimic.

Ne trebuie un motan. Unul străin, european. Chipurile ai noștri au găsit unul. Un oarecare Cioclej: Motan moldovenesc șezut vreo câțiva ani prin băncile Europei. Guvernarea noastră sentimentală crede că dânsul este în putere să găsească șoarecii, să le aplice operații de disecție, să scoată banii ronțăiți, să-i încleie și să-i predea miliardul. Dar Cioclej nu promite nimic- clipocește din ochi și spune că se va strădui de acum încolo să apere banca de șoareci… Noi nu pre credem.

Dacă vine șoarecu’ cu un cârnaț în coadă, ce face Cioclej? Desigur alege cârnațu’. Trimite-ne Moș Crăciun un motan de acolo de la mata, că acolo-i frig și probabil creierul la motanii-bancheri se păstrează mai bine.

Toată nădejdea-i la tine, Moș Crăciun, că în cei de la conducere noi demult nu credem!

Cu multă stimă, Timofei Mânuță și consătenii.

Televizorul are mai puțin de o sută de ani, dar a devenit un lucru indispensabil vieții noastre. Ce-i drept internetul îi cam ia locul, dar TV-ul încă nu se dă bătut.

Pe vremea copilăriei mele sovietice, televizorul nu era chiar în fiecare casă, dar era de mare necesitate. De exemplu: ți-au venit oaspeți neanunțați (adică nepoftiți). Și desigur, te-au găsit cu masa nepusă. Repejor, după pupăturile de salut, i-ai luat binișor și i-ai poftit în Casa Mare la televizor. Ai inclus televizorul, te-ai asigurat că imaginea este bună. În caz contrar, ar fi necesar să te cațări pe casă ca să vezi dacă nu s-o mai spânzurat vreo cioară în antenă. Așa că acum ai câștigat puțin timp și te apuci să gătești ”masa” și ”casa”. Noroc că oaspetele tău nu-ți poate citi gândurile. Locurile în care îl trimiți, nu i s-ar părea nici accesibile, nici plăcute.

Nu știu dacă sunt dependentă de TV, dar uneori mai stau cu ochii deschiși în fața lui, hipnotizându-ne reciproc: eu și televizorul.

Iaca mai zilele trecute era mai să pierd o știre de ”mare importanță”. Au pus-o spre sfârșitul buletinului. Eu aș fi pus-o chiar la început. În Dubai a avut loc un târg mare de iahturi. De când aștept eu informația asta! Ce poți face cu un iaht în Moldova? Muulte.

În curând se încep ploile. Apele ”subterane” ale Chișinăului se ridică, unele străzi se transformă în căi navale.

Așa cum n-avem piste pentru bicicliști,

[adică sunt niște linii galbene, care chipurile ghidează bicicliștii. Însă dacă urmezi traseul indicat cu galben riști să te trântești cu capul în gard la modul cel mai direct. De fapt cel care a desenat și compus traseul probabil că mai întâi s-au trăsnit și pe urmă au desenat.]

ți-ai luat iahtulețul și ai plecat la serviciu, fără înghesuială, în liniște contemplând peisajul. Eu i-aș lua chiar și mamei un iahtuleț. I-ar fi de mare ajutor, mai ales când pornesc ploile și se umple râpa cu apă și cum biserica se află cam la un kilometru de casă, își ia iahtulețul, pleacă la biserică, îl priponește de gard și tăt normal.

De unde bani? La noi în țară bani nu le ajung doar deputaților. Numai ei mititeii nu pot trăi cu una-două zeci de mii de lei. De fapt, poate că noi ne-am permite să ne luăm câte un iahtuleț, dacă ele ar fi… gonflabile.

Ei, dar până una-alta, schimbăm postul la TV ori și mai bine, îl închidem și luăm o carte.

Cu ceva timp în urmă, când încă se îngâna primăvara cu vara, încât din ”hârjoneala” lor nu mai înțelegeai să-ți iei dimineața cojoc sau cozoroc (chipiu), atunci când așteptam microbuzul în stație, am asistat la o scenă care mie mi s-a părut o aiureală, dar probabil că unora le-ar părea o aiureală faptul că eu am crezut că e o aiureală. Dar…

Înaintea mea, la un pas aștepta o domnișoară. Se oprește un microbuz de rută interurbană (nu mai țin minte satul), coboară un tânăr- ”pațan bitîi”- îndesat la trup și rărit la minte (părerea mea). La un pas de noi își astupă ”cochet” o nară cu degetul și își eliberează nasul de tot conținutul. Ploaia de muci se reține pentru câteva secunde în aer, lucind în bătaia razelor solare, apoi se așează cuminte pe asfalt la vreo 20 de centimetri de picioarele noastre. Tipul trece ”glorios” prin fața noastră, se holbează obraznic la domnișoară și rânjește, de parcă ar spune: ”hai fa-n fân chiar amu!”.

N-am văzut fața domnișoarei, dar nu cred că a simțit altceva decât dezgust. De ce pentru un bărbat e rușinos să-și sufle nasul într-o batistă? Sunt și din ăia care nu-și suflă nasul, dar fac o chestie și mai ”genială”, își trag mucii în gură, fac un cocoloș și îl scuipă cât mai departe. Dacă mergeți împotriva vântului fiți mai precauți, s-ar putea să prindeți ”mingiuța norocoasă”.

Nu e vorba de educație, dacă veți vizita o grădiniță sau o școală primară, veți vedea că toți băiețeii poartă batistă, știu cum să o folosească și unii chiar și-o spală singuri. Să scuipi ”moldovenește” e un stil, să porți batistă e o rușine, probabil că asta e părerea multora.

În unele orașe din India, e o normalitateca ca cineva să urineze pe stradă, chiar și în plină zi. Nouă cât ne-a mai rămas? Trăim într-o țară ”liberă și independentă” și facem ce vrem. Libertate sau prostie? Dar poate eu exagerez? Da poate totu-i normal? Ne-om alarma atunci când mergând la serviciu, vom da cu piciorul în vreo ”moviliță naturală” cu miros de creier autohton de pațan bitîi”. Atunci purtatul batistei nu ne va ajuta, probabil vor fi la modă caloșii de unică utilizare, ba chiar se vor vinde și cu diferite mirosuri…

Ei dar până atunci, eu zic că-i mai bine să nu uităm dimineața să ne luăm câte o batistă în buzunar și la necesitate chiar s-o folosim…

Mă gândesc la un joc de cuvinte: este ziua îndrăgostiților, drăgostiților sau gostiților. Mai degrabă ultima (din limba rusă, ”gosti” se traduce- oaspeți). Tare ne mai place nouă să ne ”ospețim”. Ei și ce dacă avem o viață de… nică: n-avem acoperiș propriu, dar avem credite la cel puțin 2 bănci și salarii de… nică. Mai ales tinerii au salarii ”bune”. Salariul unui ”tânăr specialist” (denumire sovietică) cu greu, dacă se screme oleacă (salariul desigur) ajunge să fie de mărimea prețului unei perechi de chiloți ai demnitarilor noștri. Da’ iaca lumea nu se plânge, încearcă să trăiască și să se distreze. Dacă erau să trăiască demnitarii noștri pe așa salarii- nu știu cum se descurcau, probabil demult aveau să umble cu… capul gol (capul este partea corpului care trebuie să gândească. Nu la toți oamenii este situată în partea de sus a corpului…)

14 februarie este o zi sfântă, sărbătorită de toți, care și unde poate. La pițerie, de exemplu, la o pizza decongelată sau poate aveți marea naivitate să credeți că vi se face totul la moment, pentru asta ar fi nevoie de o armată de bucătari (având în vedere fluxul de clienți în ziua asta) și nu de 2-3 chelnerițe rupte de foaie (care probabil sunt studente și aici mai fac un ban pentru ca să-și plătească chiria și studiile).

Se mai poate ieși la o bere și un mititel. Berea este un produs ”natural”, de o culoare ”vie”, de la care femeilor le crește părul altundeva decât în cap, iar bărbaților le cam descrește ”pofta de șotii”. Cât despre mititeii din carenea de porc- cunoașteți mulți țărani care cresc porci pentru vânzare? Nu-i rentabil. Ca să crești un porc cu produse naturale din gospodărie, este nevoie de cheltuială. Să-l vinzi- nu ai unde. Vin ăia cu mașinele și ți-l iau pe nimic. Mai bine îl mănânci cu familia și cumătrii (iar oaspeți). Porcii pentru ”mititei” sunt crescuți la ferme. Natural, mănâncă așa porci numai balega de sub dânșii. (și aceea nu mai tot timpul naturală).

Mai este o variantă- poți sărbători ziua asta acasă. Așa cum este unica zi din an când ai ocazia (sau obligația) să te drăgostești, nu ai timp pentru găteală și cumperi totul de la supermarket: lumânări, șampanie și mâncare gătită. Mâncarea gătită în supermarketuri se face din produse care nu s-au vândut, adică expirate, ei dacă aveți puțin noroc de cele care le-au mai rămas vreo 2 zile până la expirare. Se sărează, se condimentează, se pune glutamat (în unele supermarketuri se vinde la kilogram), așa ca să-ți pară că ceva mai bun de mâncat pe lume nu există și… ”ia-ți ficate, ziua buunăăă”.

Cum se sărbătorește 14 februarie la țară: așa cum anul acesta ziua asta e taman în sâmbăta morților, se vor sărbători ambele. Mai drept spus: se vor sărbători îndrăgostiții și se vor comemora morții. Numai că având în vedere chefurile care se fac pe la noi, mă tem că până la urmă se vor sărbători morții și se vor comemora îndrăgostiții.

Veți spune că ironizez, deoarece nu sunt îndrăgostită. Ba sunt și încă foarte tare! Sunt îndrăgostită de viață. Și dragostea asta a mea (viața) nu mă lasă să mă plictisesc, întotdeauna are grijă să am adrenalină în exces. De multe ori mă gândesc că aș putea s-o lepăd, dar n-am să fac asta niciodată, fiindcă o iubesc tare mult!

Tare îi place moldoveanului nostru să se laude, nu contează cu ce, da să fie mai bățos și mai pompos decât la vecin. Și așa cum mintea poporului nostru a cam ”emigrat” în mare parte peste hotare, ceea ce a rămas trăsnește niște ”originalități”. Cam din astă categorie face parte și cea a tânărului care i-a dăruit fetei ”un veceu cu flori” (ca să înțelegeți despre ce vorbesc accesați aici).

Cică e original. Și dacă tinerei avea să-i placă mult înghețata și băiatul îi aducea atât de multă, încât nu era să încapă nici într-un lighean din casă, tot în veceu o punea?

Să-mi închipui cam cum a fost scenariul ”surprizei”: a vrut fata la veceu, a venit fugulița și hop… s-a ales cu un spin în fund. Ei da-i din dragoste!

Pe mine iaca mă frământă olecuță o întrebare așa mai ”interesantă”, da aveau trandafirii mai desubt și ”îngrășământ natural”? Cred că da, dacă-i din dragoste, fă ”treaba” până la capăt! Într-un vers popular se spune că dragostea te prostește și mintea-ți prăpădește. Da când nu-i ce prăpădi, rămâne numai dragostea și prostia. Ei da mărog, fiecare cu prostia lui. Eu altceva căutam în fotografia cu pricina.

Tare-mi erau cunoscuți trandafirii și așteptam să văd pe veceu inscripția ”Al vostru, V.F.” (Venea Fitil- candidat la primăria țării). Nimic de mirare. O dată la 4 ani, pe o mică categorie de oameni din țara noastră, preponderent bărbați, îi apucă niște călduri, numite ”călduri electorale”. Așa că nu se știe niciodată!

Undeva aproape de inima Europei (”inimă”- geografic spus) este o țară. Și are țara asta felurite feluri de ministere- care mai de care, da unul iaca era mai nefericit- cel de asistență și protecție socială. Și minstrul acestui minister (sau ministră? Sună ca și cum ai spune ”scroafă”. Nu, cred că mai bine îi zic doamna ministru.) era Verunea Balegă. Tare era chinuită femeia asta. Dacă și trebuia cineva protejat, apoi în primul rând anume ea. Își băteau joc de Verunea toți, care nu le era lene. Mamele îi cereau mai multă mai mulți bani pentru scutece. Da iaca amuș, de parcă ea le-o făcut copiii. Ea a fost crescută în pelinci și a ajuns ministru și chiar mama mă-sii ei tot în pelinci a fost crescută. Așa că las’ și ele să spele pelincuțe. S-o învățat: Verunea dă-ne asta, Verunea dă ceea, o mulg toți din toate părțile. Ba mai dăunăzi chiar și un bătrân a îndrăznit s-o lovească. Ei n-a mai lovit-o el, că de neputincios și secătuit ce era de abia mai ridica mâna. Dar gestul lui i-a provocat o durere imensă, tucma i s-o făcut o vânătaie pe față. Și zbuciumul ăsta la serviciu îi provoacă dereglări la sănătate. Nu prea doarme noaptea. Are vise urâte. Se face că este hărțuită de niște gravide, apoi agresată de niște bătrâni fără dinți și într-un final din burta ei sar câțiva bebeluși și o iau la pumni. Și închipuiți-vă cum să mai fii om sănătos după așa noapte. După așa o noapte ”furtunoasă” o apucă meditatul într-o dimineață: da Balegă te transformi în balegă (oare de la ce o fi pornit numele de familie?), nu poți lupta cu niște șchiopi, știrbi și femei cu burtă. Da cum să lupți în așa condiții? Celelalte ministere n-o duc deloc rău. Cel al educației mai rupe câte un bănuț din reparația unei școli, mai scoate oleacă din rația alimentară a copilului (sloganul: ”țara fără copii obezi); ministerul sănătății în genere huzurește- polița de asigurare obligatorie este o mină de aur.Cine se mai tratează acum pe baza poliței de asigurare medicală? Chiar și actele de deces se eliberează mai repede cu o mică ”pomană”. Da cu mortu-n casă n-ai să stai. Chiar și cel al apărării n-o duce rău. S-ar părea: ce să scoată din bieții soldați. Iaca scoate. Acum în armata națională, la înrolare sunt la mare căutare tinerii care au lucrat mai înainte ciobeni. Ministerul și-a deschis propria stână, i-a pus o denumire strategică: ”Baza de infanterie ovină” și acum ministrul lor când și-l vezi îi cu brânză în barbă. Da tu Verunea taci și îndură, dacă n-ai știut să bați cu pumnul în masă, să-ți fi dădut măcar ministerul de ecologie, aduceai măcar un vreasc acasă, da’ așa taci și îndură. Gurile rele spun că Verunea își pune și ei câte ceva deoparte. Cele rele de tot spun că ”cevaul” cela îi destul de ”bunișor”. Ei da cine ar să dovedească? Hoțul care nu-i prins, nu-i hoț. Justiția încă n-a avut vreun caz de ministru-hoț, așa că prostimea din popor să tacă, dacă nu știe… Cam asta a fost povestea, vă las pe voi să-i spuneți morala, că eu nu mai am cuvinte.

Justițiunea noastră de atâta plictis și crăpat la ”treuca națiunii” a ”produs” o idee ”genială”. Chipurile jurnaliștii să răspundă penal pentru faptul că le demască toate ”castelele” și ”treucile hrănitoare”. Se pun cu dracu. Ați auzit probabil de încălzirea globală. Știți care-i cauza? Explozii pe soare, apropierea planetei Marte, vizita unei comete- prostii. Vă spun eu: jurnaliștii l-au scos pe dracu din iad și l-au făcut să se convertească la religia noastră. Și acum dracu-i în rai. Cei din iad rămași fără conducere; au început un fel de campanie de ”război civil”, cam așa cum făceau partidele noastre când țara nu avea președinte. De parcă acum tare avem, ei avem și noi o leacă de președinte pe hârtie și uneori la TV. Ei dar să revenim la povestea noastră. Și dacă a rămas iadul în voia soartei, poate intra oricine și fura câți draci o putea duce, și dacă n-are cine monitoriza lucrul de acolo, fierb ceaunile cu smoală formând clăbuci mășcați, până la epuizare și uite așa se ridică căldura la noi. Nu știu cum până acum justițiunea nu s-a gândit să-i tragă la răspundere pe jurnaliști și pentru ”încălzirea globală”. Chiar în facultățile de drept (în zilele noastre nu-i el chiar ”drept”) nu se învață un lucru simplu: dacă interzici ceva- atunci catalizezi lucrul ăsta și mai tare. Mi-am adus aminte acum de un caz întâmplat într-un sat (este real, nu-i banc): Într-o gospodărie se făceau pregătirile pentru o pomenire, așa cum îi rânduiala pe la noi. Întotdeauna pentru masa preotului se găteau bucate mai alese. Era iarna, era cam frig și copiii se învârteau prin casă. La un moment dat un copil a întins mâna să ia o prăjitură de pe masă. O gospodină s-a grăbit să-l oprească spunându-i: ”Nu se poatea asta-i caca, pentru nanu părinte!”. Cam asta încearcă să le spună judecătorii jurnaliștilor: tot ce aud și ce fac judecătorii îi ”caca”- castele de milioane, vile impunătoare, centuri nejustificate. Un lucru aș vrea să spun celor cu ”dreptul la cap”- nu închideți gura presei! Presa este a Poporului și doar el are dreptul să o judece. Poporul a înfruntat tancurile, a luptat în Transnistria. Alături întotdeauna au fost jurnaliștii. Tot jurnaliștii uneori deschid uși care nu se deschideau până acum, se întâmplă să schimbe soarta unor oameni. Și tu justițiune crezi că ești mai presus decât poporul. O fi poate, dar probabil e din cauza că te-i urcat pe o ”grămadă de bălegar”, produs de tine.

A fost odată ca-n povești, a fost ca niciodat’ din neamuri mari și legături de ”blat”, o preafrumoasă proastă. De era una la părinți- nu știu, de una îs sigură- era proastă cam în toate celea. Ținută… deh- mărog, avea, natura a înzestrat-o cu dărnicie. Mintea ei, fiind o substanță organică cu o densitate mai ușoară, uneori migrează în corpul ei și deseori se oprește în partea dorsală, ceva mai jos de talie. Părinții iubăreți din fire, au înțolit-o, au înzestrat-o, au pupat-o și-au trimis-o la un concurs de frumusețe trupească și cică, sufletească… tot. Pentru trup locul de frunte tat-su demult l-o cumpărat, ei’ da „sufletul” îi doar pentru replică. Și uite Proasta (am scris cu majusculă, să nu se supere) a venit, a văzut și a învins. Luptă dreaptă la noi în țară totdeauna s-a făcut. Ei și ce dacă nu știe româna, da’ la noi șeful statului cel de mai ‘laltăieri tot nu știe, ei și ce, el o țară o condus-o tocmai… mai mulți ani, da’ de parlament nici nu mai vorbesc. Ei nu știe româna, nu știe, da’ ar să fie stomatolog, că tata o zis că ”o fi chip de înțăles”, da’ acolo româna nu-ți trebuie. Acolo ai nevoie numai să poți număra câți dinți are omul. Dacă are pre mulți- îi scoți și omul te ”răsplătește” regește. Evident că Proasta a câștigat concursul și acum îi plecată să ne reprezinte țara într-un concurs internațional. Și acolo de română nu-i nevoie. Fiind dotată ”mult” la capitolul ”inteligență”, dânsa nu că a învățat limba engleză- limbă care este utilizată la toate concursurile internaționale, Proasta a mers și mai departe- a inventat o limbă care nu se vorbește și nici nu s-a vorbit niciodată pe pământ. După afirmațiile ei, chipurile ea vorbește în engleză… De s-ar scula Shakespeare, ar trăsni-o! Da poate mititica îi adormită și nu știe ce-i cu dânsa. Trebuie trezită și cu pupatul unui prinț nu faci nimica, aici e nevoie de-o coadă de mătură…

Prostii, proști și prostuțe au fost, există și vor fi. Dacă nu vrei și tu să te nimerești printre ei, ascultă-ți inima, iubește-ți aproapele și ai grijă ca mintea să-ți predomine în extremitatea superioară a corpului!

După ce am fost primii la capitolul ”băutură”, acum mai suntem vestiți și cu medicina noastră ”populară”.

Chiar și venirea pe lume a micului Prinț de Britania a fost umbrită de faimosul ”burghiu moldovenesc”.

Am văzut și auzit discuții pro și contra. Unii chiar medici de profesie, ar socoti că faptul că se folosesc instrumente pentru construcții la operații, nu are importanță majoră.

Părerea mea e că să șadă așa binișor fiecare la locul lui, că de altfel ce s-ar alege din medicina noastră?

Spre exemplu: să zicem că unui chirurg nu i-ar plăcea bisturiul pe care îl folosește pentru incizii (tăieturi), și de ce n-ar avea dreptul el să folosească cuțitul său de tartinuțe? A mâncat tartinuța, l-a sterilizat oleacă, a făcut operația, iar l-a pus la păstrare, s-ar putea și niște cartofi de curățit.

Închipuți-vă că mergem la stomatolog, iar el ne întâlnește cu cleștele, șurubelnița și un castron de tinichea. Pentru cine nu pricepe, castronul e pentru anestezie: i-ai pus pacientului castronul în cap, i-ai dat vreo două lovituri cu un băț și gata, următoarele câteva ore omul nostru nu mai pricepe nimica.

ORL-istul și oculistul, în locul becului folosit pentru consultări vor folosi o lumânare.

Mă rog, romantismul în Moldova încă n-a murit…

Femeile vor naște în roabă (cărucior cu o roată, folosit la construcții); între două nașteri, medicul mai cară vreo două roabe de nisip, că de, omul a hotărât să-și facă al doilea nivel la casă.

Nu avem atât de multe spitale pentru copii, s-ar putea de găsit totuși acele 7 mii de euro pentru un burghiu medical. Spre regret însă la noi: trecutul este neglijat, viitorul- violat, iar prezentul nu este apreciat.

Păi demnitarii noștri și-au tras mașinuțe dotate cu de toate. Automobilele astea au incluse în banchetă un fel de nuș ce care face masaj la funduri deputățești, că de la atâta șezut, li se face bătături la organul în cauză. Și organul ista era unicul care mai gândea și judeca.

Din păcate nu noi ne alegem conducerea țării… Ei ne zombează să-i alegem (nici nu prea ai din ce alege).

Și dacă avem o conducere impotentă, haideți să nu fim măcar noi impotenți, în joc este sănătatea noastră și mai ales, a copiilor noștri. Iar ei sunt cei care ne vor scoate din rapănul nostru politic corupt.

Un copil e o floare, o floare este lacrima de bucurie a Domnului când și-a văzut al său copil- Omul.