Din sens opus
Leo BUTNARU
DE MÂNĂ CU CEL APROPIAT *
...am nevoie de mâini întinsecătre mine.
Fr. Nietzsche, „Aşa grăit-a Zarathustra”
Nr. 12, 2011Dacă,în pofida lenei oblomoviene pe care am moştenit-o încă de la răposatul lagărsocialist, ar fi să întemeiez vreo nouă concepţie, oarecum filosofică, măgândesc să o axez pe necesitatea profundei conştientizări a faptului că omultrebuie să ajungă cel din urmă, pentru ca, mai apoi, biblic-garantat, vechi-testamentar,să devină cel dintâi odată şi pentru totdeauna. Iar aceasta nu ar însemna decâtrenunţarea la un oarece scop anume; abandonarea dorinţei avide de a deveni,obligator, – învingător, anume în baza preceptului că poţi ajunge primul, numaidupă ce ai fost, catastrofal (şi... catastrofat), ultimul.Aşao fi. Şi aşa, adică, ar putea să fie. Dar, în genere, fără niciun dar, în sensde ofrandă, – pur şi simplu, trebuie să urăşti tot ceea ce vezi, dejur-împrejur, din interiorul tău, din al altora, al tuturora – vezi modul lahurtă de a se manifesta al societăţii – acesta şi este „interiorul” lumii pecare trebuie să-l urăşti. Şi să urăşti, până într-un micron, astă lumecopleşită de trivialitate. Cotidiană. Nictemer. 24 din 24. De ore. Şi – deori. Într-o oră. 24 de ori. Lucruri şi noţiuni ce se exclud mutual,crunt, reciproc şi reci-porc.– Uite, dumneata...Dar nu, să nu exagerăm în politeţuri, pentru că tot la pertu şi sfântulPetruajungem.. După formula aia stupidă, banală: vă propun să ne tutuim... (Dar: săne... dumneavoastrăim?...) Deci,tutuiţi-vă... Ca trenul: tu-tu-tu!... Iată, tu, care pari a fi un om ager saudornic de-a arăta astfel... Sau poate nu, nu arăţi, ci chiar eşti... Sincervorbind... Ia spune, ce crezi despre tâmpenia sau bijuteria asta de stupiditatecu – a trăi fiece zi ca pe ultima din viaţă?...– Vorbeştiprostii... nu înţeleg nicio brânză...– Depinde la ce tegândeşti... dacă te... la brânză... asta e, nu înţelegi.– Mă cam iei lamişto, nu?– Bine, fără glume.A-ţi trăi fiece zi ca pe ultima din viaţă, înseamnă să-ţi dai seama că trebuiesă te iei la adevărata ta valoare ca om. Pentru că fiece om înseamnă ceva, nu eaşa – loc gol. A te preţui pe tine şi a-ţi preţui timpul care îţi este dat...Timpul vieţii. Inclusiv, şi cel pe care, iată, îl petreci aşa, parcă a dolce far niente, la o bere amară, canoi. – Poate că e aşa,dar poate că nu... Însă eu aş crede că, mai curând, înseamnă să-ţi trăieştiorice zi ca pe prima. Însă în starea în care deja ştii multe, aproape totul...Din viaţa asta... Sau îţi închipui că ştii... În genere, e mai bine să trăieştifiece zi ca pe prima, când cunoşti multe de toate... Dar, deja, copt la minte,ziceam.– Probabil, asta ar însemna că, anume astăzi, aici şiastfel, renunţând la fleacuri, să încerci o cât mai mare parte din gamasentimentelor, cu care ne-a hărăzit Creatorul – bucurie, extaz, dragoste şi,este important, să le spui oamenilor adevărul; să le spui anume ceea ce crezitu despre ei... În acest caz, chiar ţi-ar veni să şi scuipi la gândul că,într-adevăr, aceasta ar putea fi ultima zi din viaţa ta...– Aşa că e mai bine să trăieşti cu ziua de azi…–Cel care nu se gândeşte la ziua de mâine e un mare egoist. E uncăpcăun. –Vezi ce tâmpenii putem debita noi în generala asta banalitate garnisită cutrivialitate?... Nu sunt decât ignoranţe, ignoranţe, ignoranţe care secompletează reciproc, pentru a ajunge să se răspândească precum o ignoranţăotova, generalizată, pentru ca în loc de o plajă, de câteva plaje – să seîntindă un pustiu nesfârşit! Iar tristul adevăr e că oamenii însinguraţi suntşi cei mai comunicativi. Mai guralivi. Mai debitori de inepţii. De aia zicea unfranţuz că Le vent est loquace, comme tous les solitaires…– Hugo.– Chiar?... Dar cecontează?... Grav e că lumea şi-a ieşit din minţi.Sau, poate, nici nu intrase încă într-acolo, în minţi. Ce e cu pluralul ăsta,minţi? De-ar avea ea, biata, barem o singură minte şi tot ar fi cum ar fi. Daraşa, cât mai poate continua această pripită vânzoleală de tâmpită negare aevidentei ieşiri din minţi? Cine mai poate contesta că societatea noastrădegradează?... Mama se culcă cu fiu-su..– Asta nu mai e degradare, ci caz clinic…– Sigur, de aia şi vorbesc eu de generala demenţă... O,Doamne, numai să nu spui că aceasta nu Te-ar privi şi pe Tine... Numai nu spunecă acesta ar fi un aparteu... al meu... pentru sine... De fapt, ce estepentru-mine-sine e în mai mare măsură pentru Tine-Sine... Aparteul...Apart-Eul... Observi nuanţa? În orice aparteu există un eu... Care îţi aparţine(Ţie... – iartă tautologia!). Dar fie, pentru sine... Aparteu... Numai că astanu schimbă nimic în datele esenţiale ale ecuaţiei – grozăvenia rămâne!...Într-adevăr, lumea noastră, dar mai ales – a Ta, drept Creator al strâmbătăţiiei, lumea degenerează... Îngrozitor...Deja omenirea nu reprezintă decât o masă întunecată... Pe zi ce trece se afundătot mai adânc în groapa nesăţioasă a definitivei pieiri... Pe zi ce trece, lumeaalunecă spre trecerea definitivă. După care ar putea să nu mai vină o altă ziîn loc......Dar chiar ar trebui să visez eu să dau vreo nouăconcepţie filosofică sau doar computeristică?...Părpălindla slăbuţa flăcăruie a raţiunii umane concepţii noi, avansând pompos teorii...practice zise now hau, împingândfrenetic şi nesocotit prezentul în trecut, în ghetoul amintirilor, noi totîncercăm să înaintăm, să înaintăm. Un pas, doi... Jumătate de pas, un pas...Deja viitorul e prezent. Încă un pas, altul. Prezentul e deja trecut.Continuăm! Izvodim, împeliţăm teorii, concepţii, axiome, palavre... Încercăm sănu fim ca toţi ceilalţi. Adică, chiar ca noi înşine. Fiecare – ca el însuşi şinicidecum ca altul. Însă tot mai insistăm că am căuta prieteni, ba chiar...îngeri, suflete apropiate, dar fără a mai cunoaşte sensul cuvântului„încredere”. Căutăm de dragul căutării. Anume aceasta e arta deşertăciuniideşertăciunilor. Deşertăciunii deşteptăciunilor şi deşteptăciuniideşertăciunilor. Pentru că, în fine, tot tăciunii tăciunilor se aleg(e)...A-lege... Contra legii, adică...Dintoate, căutăm ieşire, pentru a intra altundeva. Bâjbâim prin întuneric,ţinându-ne de braţul vecinului, sperând, naiv, că vecinul chiar ar cunoaşteieşirea...Pedracu’... Nu, nu – e prea dur spus, să recurgem la sinonimie (sinoni... ţie;mie-ţie): Pe naiba! – nu ştie nimeni nimic. Sau din motivul că chiar nu ştienimeni sau pentru că, de fapt, nu există nicio ieşire. Dar aceasta nu înseamnăcă trebuie să renunţăm să ne ţinem de mână. Cândte ţii de mână cu cel apropiat ai, totuşi, senzaţia că nu eşti, că nu sunteţiiremediabil pierduţi. Parcă mai e ceva... întru ce nu mai e. Întru lipsaieşirii care pare că ar exista, totuşi, tu duca, tu segnore e tu maestro*...______________________________*Tuduca, tu segnore e tu maestro (ital.) – Celebra exclamaţie dantescă adresatălui Virgiliu (Inf., II, 140).*** *Nuvelă din "Bucovina literară", Nr. 12, 2011
Sursa
2012-02-06 17:42:00