În oraşul "palatului de gheaţă"
Dacă aş începe cu teneuro, cineva din spatele meu ar încerca să zgîrîie pagina asta, deci, uită. Îţi voi spune doar că această adunătură de litere este echivalentul perfect care îmi vine în minte atunci cînd spun M i l a n o. Să nu crezi că ar avea o traducere. "This is bussines" – zice imigrantul din Piaţa Duomo.Cînd am urcat treptele din metrou să ajungem la suprafaţă, catedrala îşi descoperea vîrfurile gotice cum şi-ar descoperi o femeie părul. Ceea ce am simţit cînd am văzut catedrala Duomo în întregime m-a făcut să-mi amintesc de palatul de gheaţă dintr-un desene animat pe care se întîmpla să-l privesc în fiecare iarnă cînd eram de vîrsta lui frate-meu. Da, „Crăiasa Zăpezii”! Totuşi, construcţia din faţa mea exista fără nici o îndoială. Deşi era dimineaţa, locul mi s-a părut aglomerat, însă mă înşelasem. Cu cît înainta ceasul, într-un ritm accelerat, oameni erau tot mai mulţi decît la prima oră.
Zeci de negri şi smoliţi de felul egiptenilor îţi propun „cadouri absolut gratuite” de tip – flori sau brăţări din aţă, dar pentru care, de fapt, se impune o plată obligatorie. „Amabilitatea” asta o pricepi din primele trei minute în Piaţă, cînd, la fiecare cîţiva paşi, se apropie o sforţare ospitalieră: „Hi! Where are you from?” From the sky, dom’le!
Traversînd frumoasa Galerie Vittorio Emanuele II te-ai putea afunda într-un shopping de cîteva zile. Magazine de marcă, restaurante luxoase şi cafenele cu renume. La capătul acestei galerii ce deschide parcă o altă ramură a oraşului, Piazza della Scala, care în traducere sună ciudat – Piaţa Scării, îţi aranjează o întîlnire cu Leonardo da Vinci. Şi aici, peste tot, chineji! Ba chiar grupuri întregi. Ce e mai interesant, referitor la ei, abia urmează. După ce am vizitat Castelul Sforzesco care, spre marea mea uimire, m-a impresionat mai puţin decît cel din Brescia, am ajuns în Parcul Sempione. Dintr-un capăt al lui pînă la Arca Păcii - trei nunţi, trei cupluri – toţi chineji. Făceau poze. Deşi ziceam mai înainte că mi se pare nu tocmai frumoasă înfăţişarea lor, acum aş putea să mă contrazic. Îmi plac. Mi-am dat seama de asta cînd, mergînd cu trenul, am stat lîngă doi soţi chineji. Femeia avea un copil în braţe, dar arăta ca o adolescentă. Avea ochii machiaţi. Eyeliner-ul, de obicei face să-ţi pară ochii mai mici decît, de fapt, îi ai, şi cum ochii lor deja sunt prea înguşti, am rămas surprinsă de cît de frumoasă era ea chiar şi cu acest contur al eyeliner-ului. Doru mă contrazice.
Cel din urmă punct vizitat în Milano a fost Arca Păcii. Soră dreapta a ei, Arca de Triumf din Paris, este, însă, de două ori mai înaltă. În ce priveşte arhitectura lor, prima mi-a plăcut mai mult. După ce am rătăcit prin jurul ei, ne-am îndreptat din nou spre Galeria Vittorio Emanuele II. Cînd m-am oprit să-mi prind cu un elastic părul, Doru a rîs de mine, făcîndu-mi poze.
Suntem doi omuleţi încăpăţînaţi şi principiali. Eu nu voiam în niciun chip să mănînc la McDonalds, el nu voia să mănînce niciunde în altă parte. Era ora prînzului. În Piaţa Duomo lumea se aşeza oriunde găsea loc liber. Toate gurile erau flămînde şi înfulecau din tot felul de produse fast-food. Cînd, în sfîrşit, Doru m-a convins să intrăm în McDonalds, localurile erau pline cu vîrf. Cozi pînâ în stradă şi mese ocupate. Am mers în cerc ca, pînă la urmă, să hotărîm totuşi soarta stomacului nostru în după amiaza aceea frumoasă, care nu aducea nicidecum a iarnă, în sala de judecată a McDonalds-ului.
În cel mult o oră, ne-am întors în Piaţa Duomo. Miile de pungi de hîrtie lăsate peste tot au dispărut în scurt timp. Maşini mici portocalii s-au strecurat printre oameni curăţînd străzile. E ciudat să mă gîndesc la unde sunt şi unde am fost. Moldova e încă un copil. Şi cînd vine vorba de asta, patriotismul meu începe să se degenereze. În fine...
Dacă picioarele mele n-ar fi visat la patul de-acasă, am fi aşteptat să se facă noapte ca să prindem oraşul în lumini. Tălpile au coborît aceleaşi trepte. De data asta, „palatul de gheaţă” rămînea în spatele nostru.
6 ianuarie 2012, Milano
Sursa
2012-02-03 20:27:00