Dacă n-aş fi ştiut că mă aflu în Italia, nu mi-aş fi dat seama decît auzindu-i cum vorbesc. Oriunde mi-aş purta ochii e plin de chineji, negri, musulmani şi tot felul de omuleţi. Exemplul elocvent care nu mai cere un altul e staţia de trenuri regionale. Aşteptînd cel puţin cincisprezece minute, vei observa zeci de feţe made in China care urcă şi coboară. Al tău pare că nu mai ajunge niciodată, iar dacă ajunge – să te grăbeşti! El nu aşteaptă.Mergem spre Veneţia. Paralel cu mine stă un musulman care dormitează. Alături de el, un moş alb chinuit analizează minuţios tot ce vede pe fereastră. Mă priveşte straniu. O fi ciudat că scriu?Zilele astea am intrat într-un local mic unde se găteşte kebabul. Specific turcesc, bucătari musulmani. Cînd ne-am apropiat, unul din ei şi-a îndreptat curios ochii spre mine. Vorbeam cu Doru în română. L-am lăsat să ia platourile şi m-am aşezat la prima măsuţă de la intrare. Domnul, deşi nu-mi vine să-i spun domn, m-a privit tot timpul în care am mîncat fără să se fi gîndit că poate mă deranjează, iar dacă chiar s-o fi gîndit, nu-i păsa. Era negruţ, aşa cum, de fapt, sunt ei toţi, şi purta un şorţ mare albastru. Deodată, am început să mănînc mai repede. Ai fi zis că ochii lui nu ascund nicio intenţie rea. Zîmbea uşor şi plăcut, mirat parcă de ceva. Femeile lor umblă acoperite şi au părul negru, dar e plină Italia de femei. Nu sunt prima. Doru zice că poate i-am plăcut.A doua oară n-am mai stat cu faţa spre domnu’albastru. Ne-am aşezat invers. De data asta mă privea din spate, dar n-a durat mult. Au fost alţii pe care trebuia să-i servească. Totuşi, trebuie neapărat să-l mai văd.Ochii musulmanului din faţa mea oscilează între dormitare şi urmărire. De cîte ori ridic faţa din caiet îl suprind cum mă priveşte. E 9.25. Coboară la Verona tocmai cînd am început să scriu despre el. O zi bună să ai! Luni cobor şi eu aici.În una din ultimile staţii spre Venezia urcă o doamnă în vîrstă. S-a aşezat în locul celuilalt. Are genele date cu rimel albastru, părul blond creţ, aranjat frumos, şi buzele rujate cu roş. E frumoasă. Ceea ce vreau să scriu totuşi despre ea e maniera ciudată de a citi. Şi-a scos din geantă o carte şi a pornit să citească de la pagina îndoită. A parcurs alte cîteva pagini, apoi le-a rupt(!). I-a fost mai greu la copertă, dar i-a reuşit. A plivit colţurile, apoi a împăturit foile şi le-a aşezat în micuţa urnă de la fereastră, introducîndu-şi parcă buletinul de vot. De trei zile, de cînd circul cu trenul, n-o descoperisem încă. 7 ianuarie,în drum spre Veneţia