Pietrele care mă despărt de apa lacului mă
îmbrăţişează ca pe un copil. Aici sus, avidă de înălţime precum în copilărie pe umerii tatălui, simt pentru prima dată cum e să te naşti şi să mori în acelaşi timp. Cucerită printr-o forţă hipnotizatoare, am încep să-i vorbesc lui Doru. „Vreau să mă înec!” Fiecare început de frază poartă însemnul absolutului. Lacul alpin îmi cere o sinucidere şi-o simt ca pe-o curăţenie mai mult decît perfectă. Senzaţia înecului nu-mi inspiră frica morţii, ci mai degrabă împlinirea desăvîrşită. Deşi nu suport să citesc prin cărţi expunerea cadrelor naturale, te rog să mă ierţi.Doru filmează în spatele meu. Zice că vara e mai frumos să vii aici. Oamenii mişună ca furnicile, iar străzile sunt pline de barăci printre care poţi să rătăceşti mult timp (aşa cum îmi place mie). Un bătrînel vioi s-a oferit să ne ajute. Ne-a făcut două poze, apoi ne-a întrebat dacă mai e nevoie. I-am mulţumit şi pornise înainte, dar s-a mişcat parcă în cerc ora în care am stat prin preajmă, facînd repetat acelaşi drum.Pe-aici nu e zăpadă, vîrful munţilor, ce cresc dincolo de lac, însă, e alb. Slăbiciunea mea pentru munţi se trece, totuşi, cînd valurile se izbesc de pietre, cerîndu-mi să mă apropii. Piatra pe care stau e rece şi umedă. Mi-e cald. Stropii care se împrăştie din izbitura pe care nu ştiu s-o descriu la fel de bine pe cît o simt, încearcă s-ajungă la picioarele mele, doi metri deasupra apei. Sălbatică poftă. Dacă aş fi nebună şi singură, m-aş îneca. Străzile sunt goale, oamenii au dispărut şi doar pe ici-colo vezi cîte un trecător. Nimeni nu mi-ar zăbovi sinuciderea. Pînă aici inima mi-a bătut alert. Cînd, în sfărşit, am găsit deschiderea spre malul apei unde aş fi putut să mă apropii de ea, m-am repezit cu mîinile s-o îmbrăţişez, dar n-a fost destul. Înecul vorbea prin fiecare picătură. Stau cu degetele în prundiş şi mă minunez. Nu, vara i-ar strica farmecul. Îmi place aşa cum îl văd acum – oraş dezbrăcat, aparent trist, dar ispititor.Îţi aduci aminte... fiecare loc poartă în mine feţe. Desenzano e-un bătrîn misterios, o rusoaică şi-un tată care se joacă de-a prinselea cu fiica lui. Trei la număr. Ochii lor încearcă parcă să mă strige acasă. Piesă de teatru? Tragedia mea se scrie. Aşteptaţi în sală.4 ianuarie 2012,Lago di Garda