Am găsit umbre sparte pe podea. Erau albe și mov, mate și dezolante. Mi’am făcut o cafea, m’am așezat în fotoliu să privesc la ele. Nu știam dacă să ma bucur sau să mă întristez, nu știam dacă e bine că umbrele s'au spart și au început să cadă într’o moarte lamentabilă. Știam a cui sunt, știam de ce au devenit umbre dar nu știam dacă să le strâng imediat și să le arunc fără milă la gunoi.
S’au spart singure, în perioada cât am lipsit, o lună, s'au spart în timpul unui dans fatidic. Erau o simfonie compusă din amintiri, zâmbete, lacrimi, tăceri, cuvinte și minciuni. M'am ridicat și am trecut peste ele de parcă erau doar un simplu gunoi, am făcut 5 pași și m’am oprit, cu spatele la ele simțeam cum mă strigă, mă imploră și mă înjură. Nu puteam să îmi domin durerea în acel moment, nu puteam simplifica gândurile și nu puteam să le prind într’o formulă.
Am strâns cioburile în pumni, începeau să devină reci. Am găsit foaia pe care scria “Pentru Julia” și în ea am învelit ramășițele umbrelor. Am deschis fereastra înghețată, am întins mâna afară, ținând în pumn nu doar umbrele sparte dar și o parte din suflet, o parte din mine.
