256324 cazuri COVID-19 în Moldova
834 – cazuri active
249312 – cazuri vindecate
6178 – cazuri fatale
Actualizarea datelor: 24 iunie 2021 ora 02:21


  Suflet dezbrăcat

  Suflet dezbrăcat  Suflet dezbrăcat



RSS posts

Arta si Cultura


Comenteaza





Umbre sparte


Am găsit umbre sparte pe podea. Erau albe și mov, mate și dezolante. Mi’am făcut o cafea, m’am așezat în fotoliu să privesc la ele. Nu știam dacă să ma bucur sau să mă întristez, nu știam dacă e bine că umbrele s'au spart și au început să cadă într’o moarte lamentabilă. Știam a cui sunt, știam de ce au devenit umbre dar nu știam dacă să le strâng imediat și să le arunc fără milă la gunoi. S’au spart singure, în perioada cât am lipsit, o lună, s'au spart în timpul unui dans fatidic. Erau o simfonie compusă din amintiri, zâmbete, lacrimi, tăceri, cuvinte și minciuni. M'am ridicat și am trecut peste ele de parcă erau doar un simplu gunoi, am făcut 5 pași și m’am oprit, cu spatele la ele simțeam cum mă strigă, mă imploră și mă înjură. Nu puteam să îmi domin durerea în acel moment, nu puteam simplifica gândurile și nu puteam să le prind într’o formulă.Am strâns cioburile în pumni, începeau să devină reci. Am găsit foaia pe care scria “Pentru Julia” și în ea am învelit ramășițele umbrelor. Am deschis fereastra înghețată, am întins mâna afară, ținând în pumn foaia.
Umbra poeziei


Poezie pe margine de stradăScrisă cu sânge,Caut evadări din temniță Creată pe ațe de înger.Aștept monștrii din mineSă iasă, să strigeLa sempiternul nucleuCare urlă spre abisalul Eu.Jurnalul sufletului va ardeÎntr-o zi fatidică,Poezia va naște Amintiri evocate iar si iar.Teatrul vieții va fi scris Desenat, șters cu sufletulAl tău, al meu.Creată pe abisalul Eu.
Visez marea
Scriu versuri cu lacrimiE unica mea cale,Șterg gânduri cu gânduriArd amintiri în cada mea goală.Scriu cu durere, Adevărul găsit pe masăMă apasă,Mă sugrumă și mă lasă, Îmi încearcă sufletul Să vadă ce o sa iasă.Dar eu am o casă,E singura în care mă așteaptăAmintiri frumoaseȘi o pisică poate albastră.Scriu versuri cu lama Pe sufletul golE unica cheie,E unica șansă,E unica poartăCe mă lasă să plec,Ce mă lasă să zbor,Către marea din vise,Scrisă cu onirice lumiDespre dorințe.
Ploaia grea


Plouă în decembrie.Plouă cu cioburi Peste prezența mea.Plouă cu grele tristețiPeste genele mele ude,Și când va ninge Voi pleca! Cad gânduri pe masă,Vise pe umeri,Cad irecuperabilePeste inima mea.Cad și se transformă în neaPeste padurea din viața meaȘi voi pleca!
Eu nu am nimic


Eu nu am nimic.Poate doar un simplu carnet,Inestimabil si imuabil,Si o padure a meaIn care ascund zambete si interpretari.Incerc sa schimb pe adevarDar inefabilul sufletSa mi’l fure cineva!Il schmb pe 5 carti cu pur adevarIncerc sa fiu Eu!Vreau strazi cu ploi Si un pian globalIn spatele caruia sa auzi: Eu nu am nimic,Doar un exuberant Eu.Eu nu am nimic.Dar culori prea greleInvat sa respirUnde ma pierd,Si unde ascund al meu fragment.
Toamna


Construiesc iluzii la hotar cu moarteaAstept sa ninga peste versSa ma acopere iarna cu cersaf alb-intensDar nici ploaia din aceasta toamna Nu vine cu interesSopteste peste mine anemica eacu sange tesut din inox si granitsi ritm tristsa imi acopere parul de acesti doi nebuni din minebetivi de votca si fericiresa imi acopere ochii de visatorii si ucigasii din mineconstruiesc si impart droguri numite toamna, apa si vise.
E...


E greu sa respiriCand esti intr’o camera mult prea goalaCand vrei sa dai foc la carti Pentru a'ti incalzi sufletul.E greu sa iubesti Cand iubirea e doar o iluzie a taSi ploaia o sterge sau o intensifica mai multDoar ea stie.E obositor de trist Sa cazi pentru a te regasiCand incerci sa iti gasesti calea.E inexplicabil de greuSa vrei sa vezi chipul mameiSi sa nu potiCand va despartit mereu timpul, durerea, distantaSi suflete prea grele de dor si suferinte.E morbid si greu sa respiriCand te inconjoara doar amintiri si ganduri la cele spuseIntamplate, arse, taiate, scrise, planse, distruse.In iluzii de viata plutim Fara sa stim, fara sa gandim. E greu sa respiriCand vrei sa dai foc la cartiPentru a'ti incalzi sufletul.



Visam la mare in ultimele zile….la o apa rece, tulburata, singuratica care ma striga si implora Visam la viata mea onirica… un alt taram cu alte linii si stari… Doream un inceput neinceput si un sfarsit in infinit Paseam pe litoral intr’o rochie alba plina de ganduri verosimile si de pasi prea grei Visam la taramul reminiscentelor, la meleagul altei lumi, la un meleag infailibil Stergeam vieti si le desenam Construiam Si exploram. Mi’am tinut rasuflarea si m’am intors sa vad acele fete Prea obosite si distruse de un simplu fenomen Saraci si lamentabili pacatosi al bibliei. Visam si eram in intr’un vis prea real pentru propriul univers Eu eram ce intalnisem si ce simteam Eu eram ceea ce gandeam. Dominam dureri si doream sa intru in apa Eu inaltam deasupra valului viata mea O rugam sa ma lase sa intru intreaga in ea Sa imortalizez visul si sa raman mereu Un simbol al marii.
Ochi de culoarea timpului


Se lasă noaptea în ochii mei Unde se vede timpul, Existenţa ca o capcană, Clipe de întrebare, Sentimente de nisipuri mişcătoare. Da, viaţa mea arde pe alei de tei Ştiai ca voi căuta răspunsuri Ajunsă într’un poem aproape blestemat Poezia s’a ascuns în mine Şi dorul în această poezie. Pădure fără copaci doar cu maci Cânt în şoaptă cu miros de fragi Despre limita şi timpul efemer. Dar tu taci. Şi noapte se lasă peste ochii mei.
.... 27 iunie


Aerul din camera imi era imbibat de ganduri, de lupte si cautari, momente de depresie si exaltari, de meditatii nereusite. Am hotarat sa ies la o plimbare. Ploaia marunta si vantul rece promitea o schimbare. Asfaltul umed si copacii grei se cereau prietenii mei cei mai de suflet la moment.Ma apropiam de statia de langa casa si atentia mi’a fost furata de o fata ce imi paru’se cunoscuta, stiam ca o mai intalnisem undeva, imi erau cunoscute formule corpului, culoarea si lungimea parului si gestul de a se juca cu o suvita de par in timp ce esti in asteptare. Am mers cu pasi mai lenti spre statie ca sa ii pot vedea fata dar in acea clipa s’a pornit si ea din loc. Am urmat’o. Mergea in fata mea, era imbracata foarte subtire pentru acest timp rece, era intr’o rochie subire, o bluza si sandale. Nu intelegeam de ce o urmaresc, ma gandeam ca astfel imi voi aminti de unde o stiu si chiar cum o cheama. Erau secunde de incertitudine si uimire dar trebuia sa o identific. Imi era al naibii de cunoscuta si atat de aproape, ma simteam ca un barbat obsedat ce urmareste o pasiune secreta. Ma simteam ciudat dar vroiam sa ii vad fata.A intrat intr’un magazin de fructe si legume. Am urmat’o. S’a apropiat de tejgheaua cu fructe. Atingea usor fructele, a luat in maini un mango, o para, apoi un mar si le’a mirosit. De as putea sa ii vad fata dar a continuat sa se miste incet privind la fiecare fruct. Avea in miscarile ei un echilibru si o forta nemaipomenita, emana viata si incredere in orice clipa. Ceea ce imi lipsea mie in acea camera de cautari. M’am apropiat de ea, eram atat de aproape ca i’am simtit mirosul atat de familiar. Atunci cand ma gandeam sa o ating pentru a se intoarce spre mine, ea s’a intors singura. Ochii ei priveau in ochii mei. Erau exact ca ai mei. Am ramas uimita, paralizata. Eram Eu.In fata mea eram Eu. Nu mai respiram, nu m’ai miscam. Ma vedeam pe mine in fata mea. Eram Eu. Mi’a zambit usor si in acel moment cineva din spate m’a intrabat “sa va ajut cu ceva?” era vanzatorul care mi’a vazut nedumerirea mea stand in fata tejghelei. I’am multumit si am iesti din magazin. Ploaia de afara imi cadea pe par si gene. Am inchis ochii pentru un moment pentru a’mi reveni. Nu era un moment de nebunie. Mi’am regasit acea parte din mine care o cautam si care imi lipsea enorm de mult. Am zambit tot drumul, respirand doar fluturi colorati. Am inteles, ploaia m’a chemat afara pentru a imi oferi intalnirea cu echilibrul care il cautam in ultima perioada din viata mea. Am intrat in camera, am deschis geamul, si am zambit spre cer, gandindu’ma ca este indeajuns doar de a ne deschide sufletele si inimile si contactul cu Eul nostru ne va fi oferit pe neasteptate.
Calea spre un nou Eu


O cale in care incep cu un pasIncet, cu greu Mi’e frica si mi’e frigSufletul ma avertizeazaSi ma cheama la duelCastelul mi se spulbera in insomniiDigerate cu greuImi ramane doar singuratatea Si aceasta cale In care e ceata si gust de conifer Un drum lung intre munti fantoameSi lupi devoratori.Exista o cale a unui suflet pierdutE o lupta insipida, evanescentain tacerea zgomotoasaIn furtuna reminiscentii oarbeO cale in care sunt doar euCu adevaruri goale, iluzii si remuscariCale unde se sting felinarele in urma meaDar vad un orizontClar, turcoaz, senin Ma asteapta si ma cheama.
Despre detalii ale vietii


Viata e construita din detalii. Detalii vizual si auditiv simple dar cu un impact profund asupra sufletului si existentei noastre. Sunt lucruri marunte care luate individual sau in ansamblu iti coloreaza viata si daca ar lipsi, viata nu ar mai avea acea frumusete si acel gust. Dar pentru a te bucura de aceste detalii e nevoie de o armonie interioara si de inteligenta emotionala. Dupa care va urma si starea suprema – fericirea.Una din cheile fericirii este sa accepti ce si cine esti. Sa iti cunosti punctele forte, capacitatile dar si neajunsurile, sa stii ce poti sa faci cel mai bine si ce nu, sa stii in ce esti mai bun si in ce nu prea si sa accepti, sa te accepti asa cum esti si ce ai. Multi viseaza la mai mult si uita sa mai doreasca ceea ce au, altii viseaza la altceva decat sunt sau doresc sa fie ca altcineva fiind astfel prinsi in capcana bovarismului. Este o arta sa te bucuri de Sinele adevarat si de detaliile din viata ta. Dar fiecare isi traieste viata cu o Intensitate diferita.Care e intensitatea cu care traiesti tu?



De la un perete la altulIi doar spatiu si o noapte intreagaUn cerc in mijlocIn care eu sunt afabila pentru un universCu amintiri, carti, vise din interiorInterpretari freudiene pentru eleUn sanctuar perfect Cu un pendul defect.



Golită și plinăde liniștea din jurPalma rece strânsă în pumn.Mă privesc de cealaltă parteCu vidul în ochiEterică în spațiu,Cu o culoare grea de albastrăTrasă cu lama pe spatele meu.Sânii goi,Picioare tremurând,Păduri în burțiLacuri în timpane,Nu există nume.Pe celălalt mal sunt euCu inconștiențe și subterane.Pe celălalt mal stă un lupFlămând și urlând de lume,Nu întreba cine e....Pe celălalt mal sunt cărți îmbibate în benzinăOdăi cu miros de euforie.E un lup....De care mi-e frică și dorNu întreba dacă sunt eu.Aici demonii nu pot vegheaînalțimea impresionadensitatea din gând sculpteazăpalma rece strânsă în pumn…Awe e un drum spre nemurireDar nu acum…Atâta liniște a crescut în palma mea Aud sângele trecând,Vibrând,Rugând.Golită și plinăde liniștea din jur.Pădurile nu ard la asfințitpoate nu acum....
inchisoarea inghetata


Un unghi micAl meu straniu decorO inchisoare proprieCe ma striga sa mai ramanSa nu calc constient in gol. Cuvinte ca pietreLanturi de otelIncerc sa fugsa evadez Spre un alt EuStrabat peretiApe reciSunt prinsaDetinuta, ostaticaIn inchisoarea inghetataInchisoarea interioara mi-e somnolent de greucresc aripile tai.
Octombrie


Aerul de octombrieUmed, gri, cu miros de mucegaiÎl înghit şi încep să-l diger până îmi ajunge în sângeIar sângele îl răspândeşte mai departe cu o poftă animalicăÎn plămâni, inimă şi în sfârşit creier.Se cuibăreşte în mine şi cu timpul se va transforma în iarnăIntr-un aer rece, întunecosPentru a-l împărţi lumii.Cum lupii poartă noaptea în ei şi pisicile halucinaţiileaşa voi purta până în primăvara iarna în mine.Mereu ceva mi se cuibăreşte în creierLumi necunoscute unde sunt doar păduri şi scaune goaleSertare vechi ce miros a lemn adormit şi a vişinăOameni ce nu dorm niciodată şi vorbesc fără cuvinte.În mine au murit gânduri, dorinţe, fiinţe,Am un cimitir plin de singurătăţi moarteDe oameni care nu îi voi mai dezgropa niciodată.Îmi place să strâng în mine atâtea lucruriÎn mine să doarmă cuvintele, dragosteaÎn orice celulă a mea se ascunde liniştea tainelor.Ascultă-măÎţi voi şopti cuvinte fără litereDoar sunete…Toamna aduce în comă frunze, păsări, culori, sufleteŞi le dăruieşte ca unui iubitIerneiPentru ai oferi plăcerea de a le distruge definitivDe a le sufla moartea în ochi.Aşa e lumeaÎntr-o continuă alunecare în iarnăO trecere a vieţii pe lângă altaAdunătură de suflete în lacul vieţii.Priveşte-măOctombrie nu a fost niciodată mai frumos.Scris pe 21 oct 2009
Toamna geme sub geam


Azi am simtit cum toamna geme sub geam.Prea linistit adorm peretii de cristalCaci toamna incepe un joc infernal.Gandurile mele imbracate in corpul unei nimfePianul din jurul ei iar ma minte.Tremuri din nou in spasme fierbinti,Speri sa continue atat cat poti sa simtilumea moare incet calcand peste sfintistrazile cu poezie renasc in rimein nevroze care inghit fiecare tigarace arde singura, muta, amara.eu incerc sa traiesc prin tine dar tu ma cuprinzi violent fara sa intelegima sfasii in mii de bucatidincolo de vise unde suntem doar noi…amandoi fara de noi…aceasta toamna seaca de viatastiind tot despre mine si golsi va pleca,va pleaca din nou lasandu-ma sa inghit din dor si din acelasi muribund fior…
insomnie de vară


Aerul pe care îl respir a devenit mult prea tristNopţile au devenit prea reci,Gândurile s-au învelit în fiori,Amintirile prea mult dor.Acest chin dulce şi chinuitorImi slăbeşte pulsul din interior,Orele, zilele trec prin patul meu golZăpadă cade peste insomnia grea.Adorm şi mă trezesc plângândSperând ca te voi gasi lânga mine,Nu e prea usor ,Dar viaţa şi iubirea ne doboară uneori.



Din mâinele mele curg lacrimiDin ochii mei dureriViaţa aruncă cu dezămăgiri în mineViaţa scuipă prea multe tăceri.Fuga în noaptea goalăStrigate de disperăriNoaptea cade peste umărul meuDe ce mereu eu?Sufletul loveşte In pereţii trupului meuDorul a amuţitDe când tu ai plecat.Simt viaţa căzând ca un plumbPeste ochii meiOglinzile sufletului meus-au stricat acum.Dragostea ta s-a transformatIn cenuşa trandafirilor tăiStarea mea – fluturilor morţiDin stomacul meu.Scriu cuvinte pe foiPe care le voi rupe apoi,Atât cât marea va existaAtât iubirea mea va respira.
Cad gânduri...


Cad gânduri pe cerşafRespir doar şoapteFiinţa mea a obositDe momente moarte.Plouă din nouIn sufletul meu.Nimeni nu mă va cuprindeAzi,Doar linişti oarbe.Astăzi am aflat ca o altă euNu existăîn al tău mister…curg şi pătrund aceleaşi singuratăţi în alt univers decât al tău….Intrebări uşor tristeIn care nu sunt eu..Ieri Gustul sec şi cald de noapteA chemat ploile născute în gândAu strabătut universePentru primăveriPline cu nimic,Dar în acelaşi timpPentru un suflet sobru adânc.
Poem scris de Charlie Chaplin


”În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înțeles că în toate împrejurările, mă aflam la locul potrivit, în momentul potrivit.Și atunci, am putut să mă liniștesc.Astăzi, știu că aceasta se numește … Stimă de sine.În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am realizat că neliniștea și suferința mea emoțională, nu erau nimic altceva decât semnalul că merg împotriva convingerilor mele.Astăzi, știu că aceasta se numește … Autenticitate.În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să doresc o viață diferită și am început să înțeleg că tot ceea ce mi se întâmplă, contribuie la dezvoltarea mea personală.Astăzi, știu că aceasta se numeste … Maturitate.În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să realizez că este o greșeală să forțez o situație sau o persoană, cu singurul scop de a obține ceea ce doresc, știind foarte bine că nici acea persoană, nici eu însumi nu suntem pregătiți și că nu este momentul …Astăzi, știu că aceasta se numește … Respect.În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să mă eliberez de tot ceea ce nu era benefic … Persoane, situații, tot ceea ce îmi consumă energia. La început, rațiunea mea numea asta egoism.Astăzi, știu că aceasta se numește … Amor propriu.În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să-mi mai fie teamă de timpul liber și am renunțat să mai fac planuri mari, am abandonat Mega-proiectele de viitor. Astăzi fac ceea ce este corect, ceea ce îmi place, când îmi place și în ritmul meu.Astăzi, știu că aceasta se numește … Simplitate.În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să mai caut să am întotdeauna dreptate şi mi-am dat seama de cât de multe ori m-am înșelat.Astăzi, am descoperit … Modestia.În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să retrăiesc trecutul şi să mă preocup de viitor. Astăzi, trăiesc prezentul, acolo unde se petrece întreaga viață. Astăzi trăiesc clipa fiecărei zile.Și aceasta se numeste … Plenitudine.În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înteles că rațiunea mă poate înşela şi dezamăgi. Dar dacă o pun în slujba inimii mele, ea devine un aliat foarte prețios.şi toate acestea înseamnă … Să ştii să trăiești cu adevărat.”Charlie Chaplin



Un sunet tăios, ţipător al frânelor. O lovitură puternică. Câteva secunde de imagini rupte.Dintr-o dată am constatat că stau întinsă lângă bordură. -Eşti bine? aud vocea verişorului şi îl văd vag apropiindu-se de mine.-Da…sunt bine, am zis încet şi am încercat să mă ridic.-Stai, nu te ridica, a strigat şi a început să fugă spre mine. – Eşti rănită, ai capul plin de sânge.Mi-am trecut degetele prin păr…părul era ud şi cald, şi am simţit o presiune. Era un izvoraş de sânge. Toată faţa îmi era numai sânge, i-am simţit gustul sărat pe buze.-Suna-ţi ambulanţa! Cineva, ajutăţi-mă! Ii auzeam din ce în ce mai încet vocea vărului. Imaginea din jur devenea tot mai ştearsă.-De ce nu vine ambulanţa? La naiba de ce aşa greu? Nu i se opreşte sângele. Mă simţeam de parcă eram obosită. Simţeam cum cu sângele se elimină puterea din mine. Simţeam şi înţelegeam că curge viaţa din mine. Vroiam să îi zic ceva vărului dar mi-am dat seama că îmi este foarte greu să deschid gura. Dar vocea mea continua să rasune în mintea mea.“Mor şi nimeni nu mă poate ajuta, medicii nu au ajuns încă.” Timpul trecea mai repede ca oricând. Simţeam ce înseamnă o secundă, o minută din viaţa omului. Simţeam structura acestei secunde, i-am simţit greutatea dar şi neputinţa mea. Frica era atât de mare că mă paraliza uşor. Am şi uitat de crezul meu că după moarte există o altă viaţă. “Nu vreau să mor, sunt prea tânără, nu pot lăsa încă nimic din urma mea. Nici macar cei dragi nu ştiu, vreau să vorbesc cu ei, de ce nimeni nu mă aude ce zic??” în interior era o disperare, o luptă, vocea lovea în carnea mea, plângeam isteric. Dar totul se întampla în interiorul meu. Nimeni nu vedea şi nu înţelegea. Pentru cei din jur eram doar un om ce închidea încet ochii pentru că îşi pierdea cunoştinţa. -Traumatism cranian. Fata are hemoragie externă. Apasă cu mâna aici şi ţine tare. am auzit vocea unei femei pe fundalul sirenei.Am simţit cum am fost ridicată de la pământ. Apoi imaginea s-a rupt.Nu mai vedeam şi nu mai auzeam nimic, orbisem şi asurzisem. Nu mai puteam nici mişca. Pluteam. Totul devenise alb şi liniştit. A apărut zâmbetul mamei. Nişte ecouri de copii. Auzeam vocile celor ce îmi sunt dragi. Şi din nou acelaşi sunet tăios, ţipător al frânelor. Linişte ca în mormânt.Am deschis ochii şi am văzut o femeie în halat alb. Mi-a zambit. Se uita direct în ochii mei.-Te-ai salvat. Tot ce îi mai rău a trecut. Acum te rog dă-mi vreun semn dacă mă auzi.
Din odaia durerii


In mijlocul odaii durerii si tristetiiStau si privesc obiectele din jur,Toate sunt imbibate de cenusasi degraba toate vor fi fum.Din odaia dureriiAm scos sertarele pline de amintiriAm sters gandurile vechi de pe peretiAm spart oglinzile in care vedeam alte fetimi-am strans lucrurile cele mai dragisi am incuiat usa acestei odai.Voi inchiria de astazi o alta odaieuna mai luminoasa…cu geamuri in care ploaia nu va mai picura lacrimandin care tristetea nu va mai avea timp.voi atarna alte oglinzi..si voi alege un alt drumasfaltat cu muzica si flori crescute din scrum.



Sensibilitate excesiva Si un suflet greu Proiect al unui arhitect nebun Prin venele caruia curgea doar mercur.Descopar in suflet praf,Lumi create,Stari, cuvinte si zile cu creionul desenate.Substanta neindentificataAbsorbita de mintea mea.Adevaruri eclatanteCreeaza evadari Si morbide stari.Parti neatinse de privirea taNu ai patruns in fiinta realaCe se gaseste sub pielea mea.Culori, forme, aer rece.Lacrimi neplanse.Guri dornice De a rumega vieti distinse.Ganduri inecate in propriul tunel.Iar eu voi fi mereu doar euSensibilitate excesivaSi un suflet greu.
MicroDialog


-Atinge’mi pielea sa simt ca mai exist. Bea din cafea si se uita prin ultima carte pe care ea o citise. Gasi o foaie mica, de culoare albastrie unde scria: “Metamorfozele pierd sensul timpului Lovindu’se… jucandu’se… Zambind ironic...distrugandu’ma.” -Mai scrii versuri? Lasi gandurile asa pe bucati mici, le aduni apoi? -Nu. Mai gasesc unele si le pastrez undeva sau incerc sa fac un intreg.O lua de mana si simti ca este rece si un pic agitata. Nu ii zise nimic timp de vreo 10 minute. Aceste pauze nu il deranjau, chiar il relaxau uneori. -Oamenii sunt ca fluturii. -Tu ii compari mereu cu ceva.Zambi, dar el stia ca acest zambet era pe jumatate sincer sau mai bine zis pe jumatate un zambet. -De ce fluturi? -Pentru ca zboara mereu undeva, mereu se lovesc de sticla in intuneric, usor de distrus si deficil de inteles culorile lor frumos amagitoare. -Crezi ca toti sunt ca fluturii pentru ca tu asa te simti, usor de distrus si mereu te lovesti de tine insuti. Il privi linistita, dar in ochii ei nu era liniste. Era disperare dar in acelasi timp si incredere in viata. Ochii ei isi schimba directia catre o fotografie alb-negru, care nu a pus’o niciodata intr’o rama, o fotografie care ii place mereu sa o atinga, uneori asa o privea parca isi vedea toata viata in acea poza. In poza era ea si mama ei. O poza cand ea avea 3 ani. -Imi patrunde sub piele tacerea, strigatele de durere… Am mai mult de vreo 3 suflete in mine, un caracter mai schimbator ca la mine nu am mai intalnit. Gasesc o mie de oglinzi diferite, in fiecare sunt diferita. Sunt o mie de oglinzi stricate. O stranse in brate si ii saruta parul. Nu mai stie daca ii atat de fragila cum credea sau este mai puternica decat si-ar fi putut imagina. Stie ca ea deseori iubeste viata enorm de mult chiar daca gusta din ea cu lacrimi. Stie ca iubeste iepurii albi, cartile prafuite, marea si cuvantul IMMORTALIS.

Generat în 0.218 secunde.