Suflet dezbrăcat

Poezie pe margine de stradăScrisă cu sânge,Caut evadări din temniță Creată pe ațe de înger.Aștept monștrii din mineSă iasă, să strigeLa sempiternul nucleuCare urlă spre abisalul Eu.Jurnalul sufletului va ardeÎntr-o zi fatidică,Poezia va naște Amintiri evocate iar si iar.Teatrul vieții va fi scris Desenat, șters cu sufletulAl tău, al meu.Creată pe abisalul Eu.

Plouă în decembrie.Plouă cu cioburi Peste prezența mea.Plouă cu grele tristețiPeste genele mele ude,Și când va ninge Voi pleca! Cad gânduri pe masă,Vise pe umeri,Cad irecuperabilePeste inima mea.Cad și se transformă în neaPeste padurea din viața meaȘi voi pleca!

Construiesc iluzii la hotar cu moarteaAstept sa ninga peste versSa ma acopere iarna cu cersaf alb-intensDar nici ploaia din aceasta toamna Nu vine cu interesSopteste peste mine anemica eacu sange tesut din inox si granitsi ritm tristsa imi acopere parul de acesti doi nebuni din minebetivi de votca si fericiresa imi acopere ochii de visatorii si ucigasii din mineconstruiesc si impart droguri numite toamna, apa si vise.

Visam la mare in ultimele zile….la o apa rece, tulburata, singuratica care ma striga si implora Visam la viata mea onirica… un alt taram cu alte linii si stari… Doream un inceput neinceput si un sfarsit in infinit Paseam pe litoral intr’o rochie alba plina de ganduri verosimile si de pasi prea grei Visam la taramul reminiscentelor, la meleagul altei lumi, la un meleag infailibil Stergeam vieti si le desenam Construiam Si exploram. Mi’am tinut rasuflarea si m’am intors sa vad acele fete Prea obosite si distruse de un simplu fenomen Saraci si lamentabili pacatosi al bibliei. Visam si eram in intr’un vis prea real pentru propriul univers Eu eram ce intalnisem si ce simteam Eu eram ceea ce gandeam. Dominam dureri si doream sa intru in apa Eu inaltam deasupra valului viata mea O rugam sa ma lase sa intru intreaga in ea Sa imortalizez visul si sa raman mereu Un simbol al marii.

Aerul din camera imi era imbibat de ganduri, de lupte si cautari, momente de depresie si exaltari, de meditatii nereusite. Am hotarat sa ies la o plimbare. Ploaia marunta si vantul rece promitea o schimbare. Asfaltul umed si copacii grei se cereau prietenii mei cei mai de suflet la moment.Ma apropiam de statia de langa casa si atentia mi’a fost furata de o fata ce imi paru’se cunoscuta, stiam ca o mai intalnisem undeva, imi erau cunoscute formule corpului, culoarea si lungimea parului si gestul de a se juca cu o suvita de par in timp ce esti in asteptare. Am mers cu pasi mai lenti spre statie ca sa ii pot vedea fata dar in acea clipa s’a pornit si ea din loc. Am urmat’o. Mergea in fata mea, era imbracata foarte subtire pentru acest timp rece, era intr’o rochie subire, o bluza si sandale. Nu intelegeam de ce o urmaresc, ma gandeam ca astfel imi voi aminti de unde o stiu si chiar cum o cheama. Erau secunde de incertitudine si uimire dar trebuia sa o identific. Imi era al naibii de cunoscuta si atat de aproape, ma simteam ca un barbat obsedat ce urmareste o pasiune secreta. Ma simteam ciudat dar vroiam sa ii vad fata.A intrat intr’un magazin de fructe si legume. Am urmat’o. S’a apropiat de tejgheaua cu fructe. Atingea usor fructele, a luat in maini un mango, o para, apoi un mar si le’a mirosit. De as putea sa ii vad fata dar a continuat sa se miste incet privind la fiecare fruct. Avea in miscarile ei un echilibru si o forta nemaipomenita, emana viata si incredere in orice clipa. Ceea ce imi lipsea mie in acea camera de cautari. M’am apropiat de ea, eram atat de aproape ca i’am simtit mirosul atat de familiar. Atunci cand ma gandeam sa o ating pentru a se intoarce spre mine, ea s’a intors singura. Ochii ei priveau in ochii mei. Erau exact ca ai mei. Am ramas uimita, paralizata. Eram Eu.In fata mea eram Eu. Nu mai respiram, nu m’ai miscam. Ma vedeam pe mine in fata mea. Eram Eu. Mi’a zambit usor si in acel moment cineva din spate m’a intrabat “sa va ajut cu ceva?” era vanzatorul care mi’a vazut nedumerirea mea stand in fata tejghelei. I’am multumit si am iesti din magazin. Ploaia de afara imi cadea pe par si gene. Am inchis ochii pentru un moment pentru a’mi reveni. Nu era un moment de nebunie. Mi’am regasit acea parte din mine care o cautam si care imi lipsea enorm de mult. Am zambit tot drumul, respirand doar fluturi colorati. Am inteles, ploaia m’a chemat afara pentru a imi oferi intalnirea cu echilibrul care il cautam in ultima perioada din viata mea. Am intrat in camera, am deschis geamul, si am zambit spre cer, gandindu’ma ca este indeajuns doar de a ne deschide sufletele si inimile si contactul cu Eul nostru ne va fi oferit pe neasteptate.

Viata e construita din detalii. Detalii vizual si auditiv simple dar cu un impact profund asupra sufletului si existentei noastre. Sunt lucruri marunte care luate individual sau in ansamblu iti coloreaza viata si daca ar lipsi, viata nu ar mai avea acea frumusete si acel gust. Dar pentru a te bucura de aceste detalii e nevoie de o armonie interioara si de inteligenta emotionala. Dupa care va urma si starea suprema – fericirea.Una din cheile fericirii este sa accepti ce si cine esti. Sa iti cunosti punctele forte, capacitatile dar si neajunsurile, sa stii ce poti sa faci cel mai bine si ce nu, sa stii in ce esti mai bun si in ce nu prea si sa accepti, sa te accepti asa cum esti si ce ai. Multi viseaza la mai mult si uita sa mai doreasca ceea ce au, altii viseaza la altceva decat sunt sau doresc sa fie ca altcineva fiind astfel prinsi in capcana bovarismului. Este o arta sa te bucuri de Sinele adevarat si de detaliile din viata ta. Dar fiecare isi traieste viata cu o Intensitate diferita.Care e intensitatea cu care traiesti tu?

Golită și plină de liniștea din jur Palma rece  strânsă în pumn.Mă privesc de cealaltă parteCu vidul în ochiEterică în spațiu,Cu o culoare grea de albastrăTrasă cu lama pe spatele meu.Sânii goi,Picioare tremurând,Păduri în burțiLacuri în timpane,Nu există nume.Pe celălalt mal sunt euCu inconștiențe și subterane.Pe celălalt mal stă un lupFlămând și urlând de lume,Nu întreba cine e....Pe celălalt mal sunt cărți  îmbibate în benzinăOdăi cu miros de euforie. E un lup....De care mi-e frică și dorNu întreba dacă sunt eu.Aici demonii nu pot vegheaînalțimea impresionadensitatea din gând sculpteazăpalma rece strânsă în pumn…Awe e un drum spre nemurireDar nu acum…Atâta liniște a crescut în palma mea Aud sângele trecând,Vibrând,Rugând.Golită și plină de liniștea din jur.Pădurile nu ard la asfințitpoate nu acum....

Aerul de octombrieUmed, gri, cu miros de mucegaiÎl înghit şi încep să-l diger până îmi ajunge în sângeIar sângele îl răspândeşte mai departe cu o poftă animalicăÎn plămâni, inimă şi în sfârşit creier.Se cuibăreşte în mine şi cu timpul se va transforma în iarnăIntr-un aer rece, întunecosPentru a-l împărţi lumii.Cum lupii poartă noaptea în ei şi pisicile halucinaţiileaşa voi purta până în primăvara iarna în mine.Mereu ceva mi se cuibăreşte în creierLumi necunoscute unde sunt doar păduri şi scaune goaleSertare vechi ce miros a lemn adormit şi a vişinăOameni ce nu dorm niciodată şi vorbesc fără cuvinte.În mine au murit gânduri, dorinţe, fiinţe,Am un cimitir plin de singurătăţi moarteDe oameni care nu îi voi mai dezgropa niciodată.Îmi place să strâng în mine atâtea lucruriÎn mine să doarmă cuvintele, dragosteaÎn orice celulă a mea se ascunde liniştea tainelor.Ascultă-măÎţi voi şopti cuvinte fără litereDoar sunete…Toamna aduce în comă frunze, păsări, culori, sufleteŞi le dăruieşte ca unui iubitIerneiPentru ai oferi plăcerea de a le distruge definitivDe a le sufla moartea în ochi.Aşa e lumeaÎntr-o continuă alunecare în iarnăO trecere a vieţii pe lângă altaAdunătură de suflete în lacul vieţii.Priveşte-măOctombrie nu a fost niciodată mai frumos.Scris pe 21 oct 2009

Aerul pe care îl respir a devenit mult prea tristNopţile au devenit prea reci,Gândurile s-au învelit în fiori,Amintirile prea mult dor.Acest chin dulce şi chinuitorImi slăbeşte pulsul din interior,Orele, zilele trec prin patul meu golZăpadă cade peste insomnia grea.Adorm şi mă trezesc plângândSperând ca te voi gasi lânga mine,Nu e prea usor ,Dar viaţa şi iubirea ne doboară uneori.

Cad gânduri pe cerşafRespir doar şoapteFiinţa mea a obositDe momente moarte.Plouă din nouIn sufletul meu.Nimeni nu mă va cuprindeAzi,Doar linişti oarbe.Astăzi am aflat ca o altă euNu existăîn al tău mister…curg şi pătrund aceleaşi singuratăţi în alt univers decât al tău….Intrebări uşor tristeIn care nu sunt eu..Ieri Gustul sec şi cald de noapteA chemat ploile născute în gândAu strabătut universePentru primăveriPline cu nimic,Dar în acelaşi timpPentru un suflet sobru adânc.

Un sunet tăios, ţipător al frânelor. O lovitură puternică. Câteva secunde de imagini rupte.Dintr-o dată am constatat că stau întinsă lângă bordură. -Eşti bine? aud vocea verişorului şi îl văd vag apropiindu-se de mine.-Da…sunt bine, am zis încet şi am încercat să mă ridic.-Stai, nu te ridica, a strigat şi a început să fugă spre mine. – Eşti rănită, ai capul plin de sânge.Mi-am trecut degetele prin păr…părul era ud şi cald, şi am simţit o presiune. Era un izvoraş de sânge. Toată faţa îmi era numai sânge, i-am simţit gustul sărat pe buze.-Suna-ţi ambulanţa! Cineva, ajutăţi-mă! Ii auzeam din ce în ce mai încet vocea vărului. Imaginea din jur devenea tot mai ştearsă.-De ce nu vine ambulanţa? La naiba de ce aşa greu? Nu i se opreşte sângele. Mă simţeam de parcă eram obosită. Simţeam cum cu sângele se elimină puterea din mine. Simţeam şi înţelegeam că curge viaţa din mine. Vroiam să îi zic ceva vărului dar mi-am dat seama că îmi este foarte greu să deschid gura. Dar vocea mea continua să rasune în mintea mea.“Mor şi nimeni nu mă poate ajuta, medicii nu au ajuns încă.” Timpul trecea mai repede ca oricând. Simţeam ce înseamnă o secundă, o minută din viaţa omului. Simţeam structura acestei secunde, i-am simţit greutatea dar şi neputinţa mea. Frica era atât de mare că mă paraliza uşor. Am şi uitat de crezul meu că după moarte există o altă viaţă. “Nu vreau să mor, sunt prea tânără, nu pot lăsa încă nimic din urma mea. Nici macar cei dragi nu ştiu, vreau să vorbesc cu ei, de ce nimeni nu mă aude ce zic??” în interior era o disperare, o luptă, vocea lovea în carnea mea, plângeam isteric. Dar totul se întampla în interiorul meu. Nimeni nu vedea şi nu înţelegea. Pentru cei din jur eram doar un om ce închidea încet ochii pentru că îşi pierdea cunoştinţa. -Traumatism cranian. Fata are hemoragie externă. Apasă cu mâna aici şi ţine tare. am auzit vocea unei femei pe fundalul sirenei.Am simţit cum am fost ridicată de la pământ. Apoi imaginea s-a rupt.Nu mai vedeam şi nu mai auzeam nimic, orbisem şi asurzisem. Nu mai puteam nici mişca. Pluteam. Totul devenise alb şi liniştit. A apărut zâmbetul mamei. Nişte ecouri de copii. Auzeam vocile celor ce îmi sunt dragi. Şi din nou acelaşi sunet tăios, ţipător al frânelor. Linişte ca în mormânt.Am deschis ochii şi am văzut o femeie în halat alb. Mi-a zambit. Se uita direct în ochii mei.-Te-ai salvat. Tot ce îi mai rău a trecut. Acum te rog dă-mi vreun semn dacă mă auzi.

Sensibilitate excesiva Si un suflet greu Proiect al unui arhitect nebun Prin venele caruia curgea doar mercur.Descopar in suflet praf,Lumi create,Stari, cuvinte si zile cu creionul desenate.Substanta neindentificataAbsorbita de mintea mea.Adevaruri eclatanteCreeaza evadari Si morbide stari.Parti neatinse de privirea taNu ai patruns in fiinta realaCe se gaseste sub pielea mea.Culori, forme, aer rece.Lacrimi neplanse.Guri dornice De a rumega vieti distinse.Ganduri inecate in propriul tunel.Iar eu voi fi mereu doar euSensibilitate excesivaSi un suflet greu.