Conform Dicționarului de filozofie, societatea este asocierea organizată a indivizilor în vederea promovării unui interes general. Societatea civilă intervine pe lângă factorii de decizie, pe lângă instituțiile statului de drept pentru a le influența, în sensul apărării drepturilor și interesurilor grupurilor de cetățeni pe care îi reprezintă. Sociologul germen Ralf Dahrendorf, în cartea sa „Reflecții asupra revoluției din Europa” definește societatea civilă ca fiind niște „surse substanțiale de putere în afara statului și, de cele mai multe ori, împotriva statului. Înseamnă crearea unei rețele strânse de instituții și organizații autonome care au nu unul, ci o mie de centre și, prin urmare, nu pot fi distruse cu ușurință de un monopolist travestit în guvern sau partid. Într-un anume fel, societatea civilă se auto-susține. Ea pare să nu aibă nevoie de stat”. Vladimir Anikin optează pentru definiția următoare: „Societatea civilă evidențiază o anumită sferă a societății, sfera unor relații extra-statale ale structurilor și institutelor ce funcționează aici”. Cei mai mulți oameni folosesc noțiunea de societate civilă în mod eronat sau restrictiv, referindu-se ori la noțiunea de civil (ca opus al celei de militar) ori numai la organizațiile neguvernamentale. Astfel, în ultimii ani s-a simțit nevoia unei completări aduse noțiunii, denumită acum sectorul nonprofit, sau cel de-al treilea sector al societății, unde primele două sunt instituțiile fundamentale ale statului și sectorul de afaceri.
Astăzi, prin societate civilă se înţelege în general sfera socială a libertăţii, a asocierilor voluntare şi a pluralităţii de relaţii umane, identităţi, diferenţe sau valori ce contrastează cu puterea coercitivă a statului şi guvernului, deci cu puterea politică. Sau, după alte interpretări, societatea civilă reprezintă sfera de intersecţie a statului cu cea civilă şi cea privată – incluzând deci firmele şi sindicatele.
Unii autori plasează începutul ideii de societate civilă în Antichitate, o dată cu Aristotel. Acel tip de societate pe care o descrie el, aşa numita Koinomia, care permite cetăţenilor egali să ocupe funcţii de putere – judecător sau magistrat, de pildă – are, fie şi in nuce, elemente ale societăţii civile de mai târziu. Dar când afirmăm acest lucru trebuie să fim indulgenţi: eticheta de cetăţean era aplicabilă, în polisul grecesc, numai unui număr restrâns de bărbaţi; restul comunităţii nu avea drepturi politice.
Privind înapoi, John Locke este cel care pare mai degrabă părintele conceptului de societate civilă. Este adevărat că nici la acesta conceptul nu are neapărat aceleaşi înţelesuri ca în zilele noastre, căci este sinonim şi cu societate politică şi cu stat. Concret, scopul constituirii societăţii civile (sau politice) îl reprezintă apărarea proprietăţii, consideră Locke. Această societate apare acolo unde oamenii părăsesc de bunăvoie starea naturală şi se angajează să respecte legile pe care societatea le instituie în favoarea sa şi a celorlalţi oameni. În ecuaţia acestei noi stări apare o figură semnificativă, cea a magistratului, care are autoritatea să hotărască ori de câte ori apare vreo controversă sau este produsă vreo pagubă unui membru al comunităţii (commonwealth).
În spiritul vremii, Jean Jacques Rousseau pune de asemenea în legătură directă constituirea societăţii civile cu apariţia proprietăţii. Primul om care şi-a împrejmuit un teren şi l-a declarat ca fiind al său ar reprezenta, în opinia filosofului sus-numit, întemeietorul societăţii civile. Menţionăm că în continuare acest termen este utilizat ca sinonim pentru stat, republică sau corp politic; diferenţierea conceptuală se va operaţionaliza, după cum vom vedea, ceva mai târziu. Aşadar, arată Rousseau, ordinea politică (sau societatea civilă) este instituită de bogaţi care, atacaţi fiind de săraci, i-au convins pe cei ca ei de necesitatea unei societăţi politice.
Această stare politică, odată constituită arată în continuare filosoful, s-a dovedit a fi imperfectă. De unde şi necesitatea alegerii unui conducător. Poporul şi-a desemnat aşadar o astfel de persoană pentru a fi apărat şi nu pentru a avea pe cine să servească, consideră Rousseau. Acest tip de societate s-a multiplicat, s-au constituit mai multe corpuri politice care au rămas între ele în starea naturală, ce a degenerat în cele din urmă în conflicte şi războaie. Cam asta este povestea apariţiei societăţii civile (sau, din nou, a statului, a corpurilor politice etc.) din perspectiva lui Rousseau. Observăm, cu siguranţă, câteva similitudini, cel puţin în acest punct, între el şi englezul John Locke.
Tot de la Locke, ideea de societate civilă este preluată mai aplicat de reprezentanţii aşa-numitului “iluminism scoţian” (Hume, Smith, Ferguson), ca instrument metodologic pentru a plasa societăţile moderne ale Europei vestice în opoziţie deopotrivă cu statul şi cu regiunile despotice, barbare ale Orientului.
Următorul pas e Hegel, care stabileşte societatea civilă ca domeniu auto-regulator al relaţiilor sociale în măsura în care aceste relaţii sunt generate de necesităţile indivizilor. Aşa se diferenţiază şi societatea civilă de stat; paradoxal, în această fază de evoluţie a conceptului, societatea civilă era centrată pe trebuinţele – inclusiv materiale – ale individului – în timp ce statul se confunda cu sfera moralităţii. Diferenţa faţă de utilizarea actuală e termenilor este enormă, în condiţiile în care statul este definit de susţinătorii ideii de societate civilă ca entitate politică mai degrabă decât morală.
În acelaşi timp, Hegel a fost primul teoretician al chestiunii care a marcat apăsat în Principiile filosofiei dreptului (1812) distincţia dintre societate civilă şi stat, spre deosebire de un Hobbes, Locke sau Rousseau care, în ciuda diferenţelor dintre ei, tindeau să identifice societatea civilă cu statul modern. În ciuda separaţiei, statul rămâne pentru Hegel fundamental pentru existenţa şi funcţionarea societăţii civile, care trebuie să îl aibă permanent „în faţa ochilor”. În această societate civilă, în care fiecare este „propriul său scop”, există „un loc liber pentru orice idiosincrasie, orice talent, orice accident al naşterii sau al norocului şi unde valurile pasiunii izbucnesc reglate doar de raţiunea strălucind printre ele”, arată Hegel în lucrarea amintită.
Pe lângă aceste nevoi (pasiuni), care alcătuiesc un sistem al nevoilor ca prim moment al societăţii civile, mai există alte două: administraţia şi dreptul care protejează proprietatea (ca principiu universal de libertate) şi autoritatea publică şi corporaţia, care vin să protejeze împotriva contingenţelor dintre primele două sisteme.
Marx preia concepţia hegeliană modificând raporturile: pentru el politicul (statul) e subordonat economicului (expresia economicului fiind aici, în esenţă, societatea civilă). Lucrul e stabilit în Chestiunea evreiască (1944), reluat apoi în Ideologia germană: scena reală a istoriei e societatea civilă, statul e doar expresia, e vârful de iceberg a ceea ce se produce în profunzime. Critica devastatoare a lui Marx împotriva societăţii civile rămâne de referinţă în literatura chestiunii, în ciuda acuzelor – justificate – de “reducţionism” şi “economicism” care i s-au adus.
Pe filon marxist, Gramsci va aduce mai târziu o serie de nuanţe: societatea civilă devine “partea privată, non-politică a suprastructurii”. Influenţa acesteia – spre deosebire de stat, văzut ca monopolul forţei – se manifestă indirect, hegemonic, prin intermediul unor strategii ideologice variate. Societăţile capitaliste vestice nu sunt guvernate doar de puterile coercitive ale statului, ci şi de menţinerea şi acceptarea hegemoniei burgheze, în esenţă a dominaţiei intelectuale şi culturale a acesteia. Burghezia a cucerit acest teren şi de pe aceste poziţii strategice îşi menţine dominaţia socială integrală. Pe acest teren – societatea civilă – sau şi pe acest teren, al produselor şi ideilor culturale, trebuie dată bătălia.
Anii ’80 au marcat câteva tentative de sinteză a acestor perspective disparate, dacă nu antinomice. Una îi aparţine lui S. Giner, iar definiţia societăţii civile sună astfel: “o sferă a drepturilor individuale şi a asociaţiilor voluntare dezvoltată istoric, în care competiţia politică paşnică a indivizilor şi a grupurilor pentru apărarea preocupărilor intenţiilor şi intereselor lor variate este garantată de stat” (apud. Llobera 1996). Pentru Giner există cinci dimensiuni ce caracterizează societatea civilă: individualism (individul este singura şi ultima realitate a vieţii sociale; grupurile sociale sunt numai agregate ale voinţelor individuale); sferă privată (ca opusă participării în acţiunea politică sau viaţa publică), piaţă (competiţie în toate sferele vieţii sociale), pluralism puterea e difuză în toată societatea şi este fragmentată pe baza diferitelor diviziuni ideologice) şi clasă (rezultatul neintenţionat al competiţiei pentru mărfuri şi putere).
În 1984, Anthony Black lărgeşte substanţial perspectiva – cartea se numeşte Guilds and Civil Society in European Political Thought from the 12th Century to the Present – şi constată că intervalul secolelor XII-XVII este spaţiul apariţiei unei noi şi distincte palete axiologice politico-economice: pe de o parte, societatea civilă semnifică “libertatea umană, egalitatea în faţa legii şi proprietăţii”, pe de alta “valori comunitare, ajutor mutual şi onoarea de breaslă”. Altminteri spus, societatea civilă – în sensul cel mai larg, cel hegelian – “emerge o dată cu disoluţia progresivă a ‘legăturilor naturale’ ale ordinii feudale; o nouă structură socială a apărut, majoritatea în oraşe, unde meşteşugarii, micii negustori (întreprinzători) şi comercianţi au dezvoltat noi forme de organizare socială prin dezvoltarea unor activităţi economice noi”.
Societatea civilă, observă Llobera, a fost concomitent Gemeinschaft şi Gesellschaft (comunitate si societate), în terminologia lui Tönnies. Istoria Europei occidentale “este istoria societăţii civile”, dar “combinaţia diferitelor valori diferă temporal si spaţial”.
La baza societății civile se află „angajamentul civic”, care constă în participarea actorilor privați în sfera publică. Se realizează prin interacțiunea organizațiilor societății civile și a cetățenilor în general, cu autoritățile publice, diverse instituții și reprezentanți ai business-ului, în procesul de luare a deciziilor care afectează bunăstarea publică. Angajamentul civic presupune participarea societății civile în procesele de dezbatere a politicilor, prestarea de servicii publice, administrarea bunurilor publice și, nu în ultimul rând, monitorizarea acțiunilor întreprinse de stat. Un mediu corespunzător pentru buna funcționare a angajamentului civic trebuie să includă două dimensiuni fundamentale. Prima dintre acestea este cadrul regulator care include toate prevederile, politicile și aranjamentele legale care reflectă dreptul cetățenilor la asociere, abilitățile lor de a mobiliza sursele financiare, accesul lor la informație și regulile ce prevăd participarea lor la negocierile și dezbaterile publice. Respectarea acestui cadru trebuie să fie exclusivă și obligatorie. Cea de-a doua dimensiune include cultura politică, la baza căreia stau valorile ce țin de natura autorităților publice, rolul indivizilor și ale grupurilor de indivizi din viața publică și modelele de roluri ale actorilor publici care prevalează cel mai mult.
Totodată, prima dimensiune poate fi supusă unor schimbări în urma câtorva reforme de politici și ale altor intervenții din partea autorităților publice, în timp ce cultura politică are la bază transformări sociale substanțiale profunde și pe termen lung.
Angajarea civilă în formularea și implementarea de politici publice conferă transparență procesului de luare a deciziilor, de alocare a resurselor, măsurând gradul de responsabilitate a instituțiilor publice de resort. Pentru a garanta un angajament civil și respectiv o societate civilă activă este nevoie de un sector public robust, capabil să condiționeze respectarea supremației legii de către toți actorii publici.
Noțiunea de societate civilă se referă la un șir de organizații alcătuite din cetățeni. În viziunea Băncii Mondiale, societatea civilă include organizațiile non-guvernamentale și organizațiile comunitare. Acestea se caracterizează printr-o autonomie relativă de stat și o rațiune diferită de cea a reprezentanților mediului de afacere.
Organizațiile comunitare sunt grupuri alese la nivel local, care în cele mai multe cazuri sunt alcătuite din beneficiari grupați în organizații, de obicei, pentru a pune bazele unor elemente de infrastructură necesare implementării proiectelor generatoare de venit.
Organizațiile non-guvernamentale sunt organizații profesionale sau de voluntariat, care promovează sau prestează servicii în favoarea membrilor săi sau a comunității, bazându-se pe sistem non-profit. Sfera de activitate a ONG-urilor cuprinde, de regulă, un spectru larg de domenii (dezvoltarea socio-economică, bunăstarea, conservarea mediului, apărarea drepturilor omului și/sau advocacy public etc.). Venitul acestora provine, de obicei, din cooperarea internațională cu autoritățile publice sau din cooperarea cu segmentul privat, precum și din profituri generate de serviciile prestate de acestea.
Nicanor Perlas consideră societatea civilă o a treia putere, primele două fiind cele economice și politice. Ca a treia putere, societatea civilă îşi extrage raţiunea de a fi din cultură, căreia Perlas îi dă un sens larg ce înglobează noţiunile de „spiritual, uman, social, cultural şi ecologic“, şi dacă devine capabilă să-şi afirme propria identitate şi să se organizeze, sferele economică şi politică vor fi constrânse să ţină cont de valorile pe care ea le exprimă, într-un demers de respect mutual, îndreptându-se spre o triarticulaţie socială, spre o altă faţă a mondializării. Propriu-zis, Perlas afirmă că societatea în întregimea ei este compusă din trei sfere: economia, viaţa politică şi cultura, societatea civilă avându-şi locul în sfera culturală şi
exercitându-şi puterea culturală pentru a-şi atinge scopurile la fel cum dinspre sfera politică se exercită o putere politică, iar dinspre sfera economică se exercită o putere economică.
Perlas distinge individul de instituţia sau sfera socială în care este situat acesta. Individul poate fi activ în oricare din aceste sub-sisteme, sau sfere ale societăţii: cultură, economie sau viaţă politică. Instituţiile nu au flexibilitatea pe care o are individul care poate opera chiar în mai multe din aceste sfere în acelaşi timp fără însă a afecta funcţionarea acestora după propriile lor reguli şi logici interne.
Transformarea socială este legată de transformarea de sine a individului, astfel încât apare ca o necesitate transformarea interioară a fiecărui individ, înţeles ca o entitate care este în relaţie cu Spiritul.
Trebuie să recunoaştem că responsabilitatea fiecărui individ de a se transforma interior pentru a fi astfel activ în domeniul cultural, economic sau politic şi a determina şi o transformare a societăţii este o perspectivă care lipseşte construcţiei europene.
Societatea civilă cuprinde forme asociative de tip apolitic şi care nu sunt părţi ale unei instituţii fundamentale a statului sau ale sectorului de afaceri. Astfel, organizaţiile neguvernamentale – asociaţii sau fundaţii, sindicatele, uniunile patronale, sunt actori ai societăţii civile, care intervin pe lângă factorii de decizie, pe lângă instituţiile statului de drept pentru a le influenţa, în sensul apărării drepturilor şi intereselor grupurilor de cetăţeni pe care îi reprezintă.
Sectorul organizaţiilor societăţii civile (OSC) a fost adesea descris ca un domeniu extrem de divers, eterogen şi care regrupează organizaţii ale căror obiective, structură şi motivaţii variază considerabil. Prin urmare, nu este uşor să se găsească o definiţie comună a expresiei OSC. Totuşi, grupul lexical OSC poate fi folosit pentru a descrie o gamă de organizaţii care au în comun caracteristicile următoare:
- OSC nu sunt create pentru a realiza profituri personale. Deşi ele pot avea salariaţi şi conduce activităţi care produc venituri, ele nu distribuie nici un beneficiu membrilor lor sau conducerii;
- OSC sunt benevole, adică ele se constituie pentru că aşa vor persoanele ce le compun şi există, în general, un element de participare voluntară în organizaţie;
- OSC se disting de grupurile informale sau constituite ad-hoc printr-un anumit grad de existenţă formală sau instituţională. În general, OSC-urile sunt structuri oficiale, instituţionalizate, cu o definire strictă a misiunilor, obiectivelor şi câmpului de acţiune. Ele sunt responsabile în privinţa membrilor şi a donatorilor lor;
- OSC sunt independente, în special de guverne şi de puterile publice în general, ca şi de partidele politice sau de organizaţiile comerciale;
- OSC sunt dezinteresate în ceea ce priveşte obiectivele lor şi valorile pe care le apără. Scopul lor este să ia parte activă la viaţa publică, în general, pe chestiuni şi probleme legate de interesul general al populaţiei, al anumitor grupuri sociale sau ale societăţii în ansamblu. Ele nu apără interesele comerciale sau profesionale ale membrilor săi. Deşi aceste caracteristici comune pot servi pentru definirea conceptului de OSC, se cuvine amintit că mărimea şi câmpul lor de activitate pot varia considerabil. Unele asemenea organizaţii se compun dintr-un număr limitat de persoane, în timp ce altele pot număra mii de simpatizanţi şi sute de membri. În plan funcţional, OSC-urile pot avea în esenţă activităţi operaţionale sau de apărare a anumitor interese. OSC operaţionale contribuie la furnizarea de servicii în materie de securitate socială, în timp ce primul obiectiv al OSC care apără anumite interese este de a influenţa politica puterilor publice şi opinia publică, în general. Într-o modalitate mai generală, sindicatele şi organizaţiile profesionale se pot considera ca făcând parte din OSC.
Societatea civilă nu este decât o noţiune globală politică ce cuprinde toate organizaţiile de la asociaţii, fundaţii, ligi, sindicate şi până la organizaţii neguvernamentale ce acţionează în acest cadru. Pentru a înţelege mai bine societatea civilă, atât naţională, cât şi europeană este necesară analiza componentelor sale şi ale caracteristicilor lor.
a) Caracteristici ale organizaţiilor societăţii civile
Organizaţiile societăţii civile sunt, în primul rând, asociaţii de ordin juridic, în care cetăţenii se strâng voluntar şi potrivit propriilor interese. Întrucât membrii acestor organizaţii deliberează şi îşi realizează în comun obiectivele şi sarcinile stipulate prin statutele de asociere, acestea pot dispune de o înaltă competenţă specializată. OSC sunt o structură instituţionalizată independentă de stat şi de instituţiile acestuia, inclusiv de partidele politice. Acestora le sunt specifice următoarele trăsături definitorii: se înfiinţează din iniţiativa cetăţenilor pe baza unei convenţii de constituire de drept privat şi/sau internaţional; au obiective şi sarcini strâns corelate cu natura lor; posedă o structură minimă instituţională şi democratică; deţin un sediu propriu în statul în care s-au înfiinţat; au activitate pe plan local, naţional, regional şi/sau internaţional; obiectivele lor nu vizează scopuri lucrative. Prin urmare, OSC se disting de celelalte organizaţii ce nu aparţin spaţiului ocupat de societatea civilă, cum ar fi: partidele politice şi alianţele lor; adunările spirituale şi religioase; organizaţiile închise, ce nu permit adeziunea şi nici demisia voluntară, aşa cum sunt sectele; organizaţiile ilegale (grupuri internaţionale teroriste, mafia, cartelurile drogurilor); asociaţii ce acţionează în scopuri pur ştiinţifice sau juridice cum sunt International Law Association (ILA)sau Institute of International Law (IDI).
b) Organizaţiile societăţii civile ca subiecte juridice
Organizaţiile societăţii civile ce acţionează în cadrul naţional sunt subiecte juridice ce fac parte dintr-o ordine juridică naţională. În general, ordinea juridică ce există în majoritatea statelor europene pretinde acestor organizaţii să ceară recunoaşterea lor ca subiect juridic al structurilor democratice, aşa cum sunt birourile aleşilor de majoritatea membrilor şi comisiile de atestare.
Organizaţiile societăţii civile regionale şi/sau internaţionale ce îşi desfăşoară activităţile de o manieră transfrontalieră sunt, în calitate de subiect juridic, supuse jurisdicţiei specifice statului în care au sediul. În cea mai mare parte a cazurilor, organizaţiile internaţionale care se reunesc într-o federaţie de tip OSC nu dispun de personalitate juridică dacă nu au primit o asemenea calitate din partea ţării unde îşi au sediul.
În calitate de personalitate juridică, OSC au următoarele drepturi: dreptul de a încheia contracte şi de a aplica alte acte juridice; dreptul de a dobândi bunuri mobile şi imobile; dreptul de a accepta donaţii şi moşteniri; dreptul de a folosi personal; dreptul de a face plângere. Responsabilitatea unei OSC se restrânge la activitatea sa.
În ciuda eforturilor internaţionale, dezvoltate pe parcursul a mai multor ani, vizând crearea unei baze de drept internaţional care să garanteze personalitatea juridică a asociaţiilor mondiale, nici o convenţie de drept internaţional nu există pentru a reglementa şi a recunoaşte aceste structuri planetare de o manieră generală şi directă, adică fără un act de drept naţional.
După al Doilea Război Mondial şi constituirea ONU, OSC naţionale şi internaţionale, ce participă la activităţi ale organizaţiilor mondiale, aşa cum sunt ONU, UNCTAD, UNESCO, au luat iniţiative sau au contribuit la punerea la punct a unor tratate internaţionale, la norme generale sau la controlul şi implementarea acordurilor de drept internaţional. Ele au contribuit cu o înaltă competenţă în domeniul în discuţie şi au influenţat remarcabil conţinutul acordurilor de drept internaţional al acestor organizaţii guvernamentale internaţionale.
c) Organizaţiile societăţii civile în calitate de câmp de acţiune al participării democratice a cetăţenilor
Este evident că cetăţenii îşi urmăresc propriile interese când se reunesc în asociaţiile la care aderă pentru a delibera asupra nevoilor lor, pentru a realiza şi pentru a menţine o viaţă asociativă şi democratică. În general, cetăţenii îşi realizează interesele în cadrul asociaţiei lor într-o manieră benevolă. De regulă, OSC reunesc o înaltă competenţă, evidenţiată prin viaţa asociativă caracterizată de interesele şi nevoile membrilor lor. Aceste organizaţii oferă cetăţenilor – mai ales după adeziunea lor la asociaţie – forme şi metode de participare individuală la realizarea obiectivelor şi sarcinilor fixate prin statute.
În prezent, societatea civilă, ca realitate socială distinctă, există la toate nivelurile – local, naţional, regional şi internaţional. Formele prin care ea se manifestă sunt de o mare diversitate. Practic, societatea civilă este formată dintr-o pluralitate de organizaţii. Structura, obiectivele, metodele de activitate, calitatea şi numărul membrilor lor sunt dependente de forma de organizare a societăţii umane, de nivelul de dezvoltare economică, şi nu numai, de tradiţii, cultură etc. Fiecare nivel de existenţă are forme de manifestare atât specifice, cât şi comune.
De fapt, organizaţiile societăţii civile sunt foarte prezente şi active într-o societate profund democratică, în care există contextul politic şi legislativ favorabil, tradiţii ale implicării populaţiei în viaţa comunităţii căreia aparţin, climatul psihosocial propice acţiunilor cetăţeneşti.
La nivel local se vor întâlni diferite asociaţii, fundaţii, diverse consilii, comitete formate din cetăţenii localităţii respective. Obiectivele lor privesc elaborarea politicilor de dezvoltare a localităţii, consultarea cetăţenilor, mobilizarea acestora la soluţionarea unor probleme de interes individual şi de grup. Printre acestea se numără: consiliile de cartier, consiliile municipale ale copiilor sau ale tinerilor, consiliile rezidenţilor străini, comitete consultative ale asociaţiilor, comisii extra-municipale, consilii municipale interactive, forumuri de dezbateri pe Internet. Printre aceste forme de asociere a locuitorilor în vederea participării la rezolvarea treburilor locale se disting structurile organizaţionale de consultări ce acompaniază un proiect de amenajare sau de creare a unei infrastructuri susceptibilă de a fi o ameninţare pentru mediul ambiant. Ancheta publică fiind, în acest caz, procedeul cel mai uzitat de consultare a cetăţenilor.
Toate formele de angajare locală a cetăţenilor la soluţionarea treburilor comunităţii lor se caracterizează, în principal, prin următoarele trăsături: au ca obiectiv participarea cetăţenilor obişnuiţi (în afara celor aleşi prin vot în organismele şi organele reprezentative şi a celor care lucrează în structurile de putere locale) la discuţiile cu mize colective; vizează să producă o judecată publică prin discuţii colective şi să asigure întâlnirea între actori de origini diferite, dar implicaţi în realizarea aceluiaşi proiect; au un caracter consultativ, în sensul că ele nu sunt în legătură directă cu decizia democratică care aparţine, de fapt şi de drept, organului competent legal; procedeele folosite pentru participarea cetăţenilor la viaţa comunităţii – dezbateri, concertare, discuţii etc. – sunt vagi, ambivalente şi puternic valorizate în plan simbolic. Nu întotdeauna, în adoptarea unei decizii, organul care are competenţa în domeniu poate ţine integral seama de ceea ce s-a discutat cu cetăţenii.
Există un ansamblu de mecanisme pentru participarea societăţii civile la procesul integrării regionale. Pe acest temei, organizaţiile societăţii civile au putut să ia parte activă din ce în ce mai mult la procesul întâlnirilor la nivel înalt din decursul anilor.
Expresia „societate civilă internaţională”, deşi este în mod curent folosită de oamenii politici, analişti, mass-media şi a intrat chiar în vocabularul cotidian al oamenilor obişnuiţi, pune totuşi probleme. Ea este întrebuinţată într-un mod ce face impresia că se uită originile societăţii civile. În plus, câmpul pe care ea îl acoperă este variabil de la o ţară la alta. În prezent, tot mai mult, organizaţii ale societăţii civile internaţionale sunt implicate alături de guvernele statelor şi alte organizaţii mondiale la soluţionarea problemelor cu care se confruntă omenirea.
În cadrul Uniunii Europene, procesul de luare a deciziilor este gestionat de reprezentanții populației europene. Cu toate acestea, ONG-urile sunt capabile să asigure un grad mai înalt democrației participative prin implicarea proprie în actul de guvernare. Dreptul la asociere reprezintă libertatea fundamentală a democrației. Datorită acestui drept, cetățenii grupați în ONG-uri obțin noi mijloace de a participa activ la procesul de „decision making”, fără a adera la partide politice sau sindicate. Tocmai datorită acestui fapt ONG-urile sunt recunoscute drept elemente reprezentative ale societății civile, care oferă un sprijin consistent sistemului democratic de guvernare. Din aceste motive autoritățile publice europene și organizațiile internaționale le acordă considerația corespunzătoare și le invită să ia parte la procesul de policy și decision making.
ONG-urile joacă un rol de reprezentare a intereselor unor grupuri de indivizi și a unor subiecte specifice în cadrul instituțiilor europene. Datorită implicării acestora în formarea și implementarea politicilor UE, ONG-urile se bucură de o recunoaștere largă în rândul publicului european.
Mai mult, prin intermediul expertizelor specifice, ONG-urile contribuie la discuțiile asupra politicilor. Prin legăturile pe care le posedă ONG-urile la nivel local, regional, național și european ele oferă un sprijin de expertiză în procesul de policy making. De asemenea, îndeplinesc rolul de evaluator al rezultatului politicilor implementate de instituțiile europene, oferind posibilitatea de a lua în considerație responsabilitatea publică pe care o au față de politicile respective.
ONG-urile au demonstrat, de asemenea, capacitățile remarcabile privind administrarea, monitorizarea și evaluarea proiectelor finanțate de UE. Cunoașterea și dedicarea de care dau dovadă ONG-urile, precum și dorința de a-și desfășura activitatea în condiții operaționale dificile confirmă statutul lor de parteneri vitali ai instituțiilor europene atât în cadrul UE, cât și în afara acesteia.
Totuși, una din cele mai esențiale funcții ale ONG-urilor din perspectiva europeană rămâne contribuția acestora la procesul de integrare europeană. Respectiv, rețelele europene de ONG-uri încurajează ONG-urile naționale să acționeze împreună pentru atingerea unor scopuri comune, astfel contribuind la formarea unei „opinii publice europene”. Or, aceasta reprezintă, de obicei, o premisă necesară pentru construirea unei adevărate entități politice europene. De asemenea, pentru instituțiile europene sunt extrem de utile capacitățile deosebite ale ONG-urilor europene de a canaliza și de a influența viziunile ONG-urilor naționale.
Conform Criteriilor de la Copenhaga, cerințele față de potențialul membru al UE cuprind stabilirea instituțiilor ce garantează democrația, supremația legii, respectarea drepturilor omului și a minorităților. Prin urmare, ONG-urile sunt cele mai recomandate pentru consolidarea democrației și a societății civile din țările candidate la aderare.
Majoritatea statelor din Europa de Est a înfruntat trei ipostaze ale tranziției: trecerea de la dictatură la democrație, trecerea de la economia planificată la cea de piață și, desigur, alte transformări legate de dezintegrarea URSS-ului. Acest proces complex a fost facilitate de societățile civile, care au jucat un rol major în ceea ce privește constituirea temeliei democratice a statelor ex-sovietice.
Cu toate acestea, la momentul actual, societatea civilă parcurge o etapă destul de dificilă de consolidare în unele din aceste țări.
Republica Moldova se caracterizează prin existența unei societăți civile cu capacități destul de reduse având în vedere lipsa de capacități instituționale eficiente și de necesități tehnice vitale pentru activitatea acesteia.
La momentul actual, în Republica Moldova sunt înregistrate 6205 de organizații non-financiare (6 decembrie 2011). Majoritatea lor își desfășoară activitatea în mod separat, deseori autoizolându-se din raţiuni greu de înţeles. Ţinând cont de acest aspect, considerăm necesar a scoate în evidenţă importanţa dezvoltării parteneriatelor sociale pentru construcţia unei societăţi participative. Nu trebuie să neglijăm faptul că colaborarea ONG – Autoritatea Publică Locală şi cooperarea ONG-ONG oferă posibilităţi de soluţionare mult mai eficientă a problemelor sociale. Coagularea intereselor cetăţenilor şi mobilizarea acestora în soluţionarea unor probleme comunitare este de datoria oricărui ONG. Impactul activităţilor derulate va fi mult mai mare dacă organizaţiile din domeniu ar stabili parteneriate viabile cu alţi actori sociali pe principiile egalităţii, reprezentativităţii şi responsabilităţii partenerilor.
John Balian afirmă că „Sectorul asociativ din Moldova are multe probleme de înfruntat până a ajunge la acel nivel de maturitate, când și-ar putea asuma din proprie inițiativă niște acțiuni cu totul speciale pentru societate. Angajarea ONG-urilor în soluționarea unor probleme de interes major pentru populația țării este adeseori subminată de lipsa unui suport fundamental (finanțele).”
Cu toate neajunsurile, în Republica Moldova există un cadru legislativ al societății civile. Dreptul la asociere constituie unul din drepturile fundamentale ale omului consfințit în Declarația Universala a Drepturilor Omului (1948), Pactul internațional cu privire la drepturile civile si politice (1966) si în Convenția Europeana a Drepturilor Omului (1950) la care a aderat si Republica Moldova. Dreptul la asociere a cetățenilor în asociații benevole, deosebite de cele politice, social-politice si profesionale nu este consfințit în Constituția Republicii Moldova. Conform art.4 al Constituției, recunoscând supremația tratatelor și pactelor internaționale la care Republica Moldova este parte, statul urmează să asigure realizarea acestui drept prin crearea condițiilor pentru constituirea și funcționarea organizațiilor neguvernamentale. Ținem să menționăm că în legislația Republicii Moldova nu este utilizat termenul de organizație neguvernamentala (O.N.G.), ci cel de “asociație obștească”, considerat de majoritatea organizațiilor neguvernamentale drept o reminiscență a vechiului sistem totalitar. Autorii legii cu privire la asociațiile obștești au folosit modele din fostele țări sovietice, fără a ține cont de tradițiile anterioare și, mai puțin, de practica internațională.
Deci, societatea civilă este o structură utilă, deoarece ea nu permite ca statul să dețină monopolul asupra statului, societatea civilă luptând pentru drepturile și interesele societății în ansamblu.