DAA,m-am simţit jignită adînc în inimă cînd am văzut că de mine nimeni nu s-a apropiat să întrebe nimic despre blog,dar apoi mi-am amintit că eu nu-s nici pe departe făimous,sau mai cunoscută decît restul,şi nu prea mă interfluieră chestia asta.
Adică,acolo era o frază,ceva de genul "fă-te cunoscut,degeaba scrii dacă nu citeşte nimeni". Nuştiu cît de adevărată este fraza dată,desigur că oricărui om care vorbeşte şi îşi împărtăşeşte gîndurile îi place să fie auzit,ascultat,chiar şi criticat,discutat şi,desigur,apreciat. Dar nuştiu dacă un blog constă anume în dorinţa asta de a fi renumit şi de avea sute de oameni care să te placă pentru ceea ce faci. Îţi faci blog să...spui lumii ce te doare,să te ajuţi pe tine de fapt,să..vorbeşti cu cineva. Eu ţin blogul ca un jurnal,comunicarea e esenţială pentru mine,şi a scrie este o metodă simplă de a spune lumii ce simţi tu,despre orice nu ar fi asta.
Nu prea m-a interesat niciodată cine mă place,cine nu mă place (ca blogger) sau cine mă citeşte şi cine nu. Fiecare om are dreptul la alegere,nu vrei-nu citi. mari brînză. Desigur,saltă inima un pic de bucurie cînd văd cum numărul vizitatorilor şi comentariilor creşte,pentru că a te simţi apreciat e minunat,dar blogging-ul nu se rezumă la asta.
E şi asta o artă,arta de a te exprima frumos,arta de a te face auzit,de a fi original. Fiecare a început dintr-un punct,şi mai apoi a putut creşte,unii mai mult,alţii mai puţin. La început,eu urmăream bloggurile astea,pe care azi cam sper să le fi ajuns un piculeţ din urmă aş mai vrea eu ca alde' Margantzovka, cu deznădejde şi admiraţie. Era ceva de genul... "bă,fata asta scrie şi lumea o adoră. eu scriu şi oricum pe aici suflă vîntul".
Şi chiar dacă poate niciodată nu voi ajunge pe cei din bloggroll-ul meu din urmă,mă simt satisfăcută. Pentru că îmi place ce fac,chiar îmi place. Mai rar,mai des,mai citit,mai necitit,îmi aduce o micuţă rază de lumină în viaţa mea monotonă.
ş vă pup <3
