Am rascolit putin prin arhiva mea , si am gasit un post interesant :
“Mi-e frica de moarte. Bine, nu de insusi procesul de putrefactie, ca daca esti mort, ti se rupe de cati viermi iti umbla in creieri, ci de consecintele ei. Mi-e frica de ideea de a disparea fara urma, intr-o clipa, de parca niciodata nu as fi existat. Prezenta mea nu conteaza pentru Univers. Sunt nesemnificativ. Da, ok, o sa observe niste rude ca nu-s. Poate. Poate nu. Poate o sa planga la inmormantare, si gata. Poate unii prieteni isi vor mai aminti de mine la o bere “bai esti prost, deci era Maniak? ala mah? da mah, esti nebun” dar in rest 0, zero, zirou. Deja s-a dus jumate din cam cat planuiesc sa traiesc si inca nu am facut nimic. Nimic, nimic, nimic. M-am ascuns in casa, sa mai trag de timp. Camera este goala. Si realizez ca ma scufund intr-o lume in care fiecare traieste pentru a-si satisface dorintele, si toate relatiile umane sunt bazate pe egoism si minciuni. Inteleg ca pe durata intregii vieti, tot ce voi realiza va fi redus la un corp neinsufletit. Ma gandeam sa imi fauresc o lista. O lista din aia, cum au toti disperatii in care sa imi insir visele. O umplu cu vise, si o pun pe desktop. Oricum nu le voi atinge vreodata. Altfel n-ar fi vise. Si incep de maine. Hai cu mine” - Maniak
A fost scris cu mult timp inainte de a incepe eu a “scrie” , dar m-a impresionat prin abundenta de idei personale , cu toate ca abordeaza o tema “rugumata” de secole. Ne contind faptul ca gindim putin diferit , dar am reusit sa-mi extrag o idee din textul de mai sus , si astfel propun varianta mea :
“Nu imi este frica de moarte – imi este frica de consecintele ei. Nu-mi pasa daca uita cineva de mine , pentru ca nu am facut nimic sa ramin in memoria altcuiva, dar imi este frica de acele lacrimi care se vor varsa la inmormintarea mea , fie ele a mamei , fie a altor oameni… Moartea e ceva relativ modului de viata pe care il traim , pentru ca am murit cu totii deja…”