Am văzut recent un film de Nuri Bilge Ceylan, un turc despre care se zice că este al doilea Tarkovsky. N-aş spune. Mai degrabă l-aş compara cu Bergman, la capitolul intensitatea sentimentelor.
(În general, chestia asta cu al doilea nu-ştiu-care nu miroase a bine. Să ne amintim de Andrei Zvyagintsev, care de prin 2003 a fost etichetat drept “al doilea Tarkovsky” şi a stat ani buni după aia fără a produce ceva notoriu. Încorsetarea şi aproprierea de destine sau nume de oameni ar trebui considerată o contravenţie administrativă. Drept concluzie – nu există al doilea Tarkovsky, al doilea Gagarin sau al doilea Sîrghi Cobzaru. Noi, oamenii, suntem ca numerele reale – extrem de numeroşi şi irepetabili. )
Revenind la regizorul turc. Şi la film. Iklimler se numeşte – e un film despre cum întotdeauna este prea târziu. Despre bărbatul indecis, matur, aflat în căutare, bărbat care atunci când vede o femeie puternică – o admiră, şi când vede aceeaşi femeie arătându-şi partea slabă – nu o mai vrea. Ciudat, dar şi explicabil.
În fine, filmat foarte bine. Fotograficeşte de bine. Mi-au plăcut actorii. Eu am un fetiş, apropo de actori: sau dezvolt un oarecare sentiment de compasiune, de simpatie faţă de ei şi îmi place filmul, sau nu am încredere în actori (din varii motive) şi nu-mi mai place filmul.
Printre altele, mi se facu dor de Turcia, de limba turcă, faţă de care am eu ce am… Şi, cât n-ar suna asta de făţarnic, mi se făcu dor de Tarkovsky. De ceva vreme (bună) nu mi-am putut permite acea linişte şi desfătare, în faţa unui film LENT, fără BOAMBE, fără cadre şi planuri care se schimbă odată la 3 secunde. Iklimler m-a readus pentu o oră şi treizeci şi şapte de minute într-o lume frumoasă în care cinematografia pretinde să fie artă.
