Partea IÎn acest post urmez recomandarea lui Alexandru Culiuc să reflectez niţel asupra priorităţilor viitorului Guvern, prezidat de Zinaida Greceanîi. După o săptămână plină de activităţi didactice, o participare la o lansare a unui proiect transfrontalier dintre România şi Republica Moldova în domeniul educaţional, după o discuţie prielnică cu o persoană care a stat la baza formării şi afirmării mele în spaţiul public din Republica Moldova, încerc să-mi focalizez opţiunile de acţiune. Nu voi da sugestii de acţiuni guvernamentale, dar voi explica de ce nu fac acest lucru acum - când se formează noul guvern şi se stabileşte un plan de „bătaie” pentru un termen de aproximativ un an. La prima vedere consideraţiile par a fi incoerente – şi asta datorită faptului că m-am grăbit să răspund provocării lansate de Alexandru. În realitate, postul doreşte să sublinieze cât de profunde ar trebui să fie schimbările de macaz guvernamental. Nu este neapărat adresat consideraţiilor lui Alexandru, ci este vorba despre o reflexie individuală – un fel de exerciţiu de luciditate.Tinerii tehnicieni şi experţi nedoriţi: între roluri difuze şi responsabilităţi comunitarePornesc de la întrebarea de ce aş face recomandări pentru viitorul cabinet, căci oricum nimeni nu le va lua în considerare şi că în faţa viitorilor tehnicieni (cu sau fără partid în spate) sunt propuneri sterile (dacă nu suntem în Guvern nu avem de ce să ne implicăm). Consideraţii de genul acesta sunt evidente mai ales la acei care sunt în externul apropiat sau mai îndepărtat. Totuşi, din punctul de vedere al relevanţei politicilor publice, sectoriale sau transversale, aceştia au un mare avantaj: sunt neutri şi pot gândi liber. De acţionat mai greu – distanţa-şi spune cuvântul. Însă, unii se mai implică în promovarea unei imagini pozitive (de ordin cognitiv, tehnic şi vizionar) – unele dintre aceste produse pătrund şi în spaţiul intern. Totuşi, bătălia cu sistemul intern, cel dintre Prut şi Nistru, se poartă pe cu totul alte fronturi. De exemplu, cei din extern sunt consideraţi a fi „nepatrioţi”, „rău voitori”, „unionişti”, „plătiţi de agenturile străine” „iresponsabili” „trădători” şi tot aşa mai departe. Personal am avut parte de câteva astfel de tratamente şi am înţeles că lumea internă este cu preocupările sale, iar orice venire din extern perturbează şi ameninţă stabilitatea preocupărilor protagoniştilor lumii interne. Logica este simplă: „a venit să-mi ia postul” – ori în capul meu sau a altuia mişună cu totul alte preocupări decât funcţiile administrative. Aceste consideraţii demotivează implicarea unor tineri experţi sau tehnicieni din extern. Dacă mergem pe firul cauzalităţii, atunci se poate costata că astfel şi tinerii tehnicieni şi experţi din interior rămân a fi blocaţi în abordările interne - uneori sterile, derizorii, pline de marasm, cotraproductive şi mai ales antagonice dezideratului „integrării europene” (după unii euro-integrare J).Fenomenul plafonării cognitive şi transcenderea acestuiaConstat că în anumite domenii publice se manifestă un deficit de tineri tehnicieni (cum ar fi educaţia, mediul, dezvoltarea regională, securitate socială), dar şi o inflaţie de tineri tehnicieni şi experţi (analiză politică, politici economice, integrare europeană şi relaţii internaţionale ş.a.). Este drept că unii sunt cu o specialitate duală sau triplă (cum ar fi cazul meu (politici educaţionale, dezvoltare regională şi analiză politică) şi contra-balansează deficitul existent. Însă, ţin să recunosc că uneori am impresia că mă plafonez, datorită faptului că nu există o concurenţă viabilă. Desigur, plafonarea este atenuată tocmai datorită faptului că fac parte dintr-o şcoală doctorală unde am prilejul să fac schimburi de păreri, argumente şi critici. Dar, mă gândesc la acei colegi care se află izolaţi în mediul sistemic intern. Este vizibilă dependenţa de autoritate (un gen de centralism democratic din zilele noastre), balansarea continuă între putere şi opoziţie, conformismul stării de fapt, concentrarea pe agonie materială şi a funcţiilor guvernamentale etc. Puţini dintre ei o iau alene, pas cu pas, critică cu critică, reflexie cu reflexie, evaluare cu evaluare, acţiune cu acţiune, poziţie cu poziţie ş.a.m.d.Constatarea depăşeşte conflictul intergeneraţional şi cuprinde lipsa de viziune şi de motivări individuale şi colective. Este vorba despre o izolare socială conştientizată la nivel colectiv. Firul cauzal este cam acesta: cooperarea produce dezvoltare, dezvoltarea produce o instabilitate autoritaristă a puterii, instabilitatea autoritaristă produce democratizare, democratizarea conduce către integrarea europeană. Toate aceste procese presupun dispariţia elitelor actuale (indiferent de domeniu şi de culoare politică) şi instalarea altor elite (nu neapărat tinere). Nu cred că actualele elite vor fi de acord să cedeze aşa de uşor poziţiile. Ori, cu aceştia nu poţi înfăptui dezideratul integrării europene: nu există compatibilitate. Prin urmare, avem nevoie să reinventăm instituţiile – în accepţiunea viitorului Guvern ar însemna instituirea unei revoluţii instituţionale.Sigur ca nimeni nu va fi de acord să reinventeze instituţiile, nici cel care beneficiază de amărâta de pensie, nici cel care studiază în baza de finanţare bugetară şi nici cel care-şi păzeşte fotoliul guvernamental. Se vrea un stat al bunăstării sociale maximale cu contribuţii individuale minimale. Semn ca societatea este bolnavă, poate rău de tot. Deci, trebuie să căutăm medici şi soluţii viabile de tratament. Unde anume sa îi căutăm?!Va urma...